Italia: Tour du Mont Blanc (TMB) etapa 9 – final în Courmayeur

Astăzi am mai încheiat un capitol din luna de miere: TMB. După ce am trecut peste un ultim obstacol, am rezistat unei ultime tentaţii, am făcut iarăşi o porţie serioasă de poze cu peisaje superbe, am trecut în sfârşit linia de sosire în Courmayeur. Ba seara ne-am mai şi plimbat prin Aosta. Astăzi vă povestesc cum a fost ultima noastră zi pe celebrul Tour du Mont Blanc.

Ziua 20, duminică, 29 iulie 2012:  Courmayeur – Aosta: 35 km

Traseu Etapa 9 TMB: Rifugio Elena (2062 m) – Courmayeur (1224 m)
Diferenţă nivel: + 560 m / – 1000 m
Durată: 7 h 30
Distanţă parcursă: 18 km

Mă trezesc în ultima zi, în cameră cu cel puţin 78 de picioare, şi sunt surprinsă că am dormit chiar excelent. Picioarele au fost curate (alea 78) şi sforăiturile, dacă s-au petrecut, au fost bine atenuate de dopurile de urechi. Am dormit ca un bebeluş. Am o energie în mine ceva de speriat! Iar după 8 zile de mers pe munte, e cel puţin dubios.

Sar din pat şi mă uit pe geam, iar entuziasmul mi-este un pic pălmuit. Norii tronează la locul lor, deci e posibil să plouă şi azi.

Dar stai, ce se petrece? Un nor se deschide brusc, suficient cât să lase să treacă o rază de soare care luminează un colţ de munte ca prin vis. Mă frec la ochi să văd dacă nu cumva încă visez. E chiar divin! Fug repede să iau aparatul şi să prind momentul. Mi-e teamă să o dureze doar câteva secunde, şi o să fie ca fazele alea din filme când vede unul o fantomă, şi pe urmă când cheamă pe altcineva să o vadă, fantoma nu mai e acolo.

Dar fantoma mea încă era acolo, a văzut-o toată lumea :) Şi acum inclusiv voi.

Deci există o şansă. Mă agăţ de speranţa că vremea va fi măcar ca ieri, şi că vom avea parte de o ultimă zi frumoasă.

La micul dejun suntem puşi la o masă mică, de 4 persoane, cu nişte francezi. Oh maaan, şi eu care ieri mă bucuram nespus că ne-am întors în Italia şi nu mai trebuie să depun eforturi gigantice de a mă conversa în limba franceză. Nu de alta dar în italiană chiar nu ştim nicio boabă, aşa că eforturile se reduceau imediat la 0. Dar de unde? Francezii ăştia sunt culmea. Toţi, în general, mă refer. Te întreabă din prima dacă ştii franceză, tu ca să nu pari prost zici că ştii, dar foaaaarte foaaarte puţin şi speri să înţeleagă că prin asta de fapt vrei să zici că preferi engleza, dar ei nuuuu. Se agaţă de foarte puţinul ăla ca scaiul!! Nu contează că ştii foarte puţin, sigur ştii tu mai mult, hai să ne conversăm.

Jeeeez! Toată energia mea cu care m-am trezit mai devreme simt cum mi-e aspirată de conversaţia asta. Ne întreabă cât mai avem din TMB, unde am fost ieri, Oh, mais bien sur, a fost foarte proastă vremea! Ne zic toate planurile lor legate de TMB, ne întreabă de unde suntem, unde lucrăm, ce lucrăm, vor detalii chiar! Mă obosesc teribil, când mă ridic de la masă deja ne-au povestit toată viaţa lor :))

Din fericire, îmi revin repede, ne echipăm şi pornim. Nu ne vine să credem că asta e ultima zi. This is it! Astăzi ajungem la maşină. Astăzi vom dormi într-o cameră cu un singur pat dublu. Woooow!

Pare ireal! Şi cu cât ne gândim mai mult că mai este aşa de puţin, cu atât mai multă energie avem! Ne simţim uşori, rucsacurile parcă nu mai sunt nici ele aşa de grele (deşi sunt fix la fel ca în prima zi), şi parcă nici picioarele nu ne mai dor! Hell, am putea face Turul Mont încă o dată! :) Bine, dacă am vrea, bineînţeles!

Cum vremea este destul de proastă (deja picură) am decis să ne facem un plan B. După aproximativ o oră şi jumătate de coborâre, ajungem la capătulu Văii Ferret, unde, culmea, este ultima staţie a unui autobuz care vine din Courmayeur. De aici poteca TMB urcă iar pe munte, cu privelişti deosebite asupra Muntelui Alb. Nu vrem să ratăm asta sub nicio formă mai ales că ne simţim aşa de bine, însă ne decidem ca dacă până jos în vale începe să plouă rău, să luăm autobuzul.

Până una alta, nu e rău deloc, în vale se arată un minunat curcubeu, şi dacă asta nu e un semn bun, nu ştiu ce e!

Coborârea e destul de mocirloasă, iar la un moment dat întâmpinăm un obstacol pe potecă. Unul cam mare aş zice :P

Glumă, glumă, dar eu să mor de frică, nu alta. Vă ziceam şi în alte rânduri, mi-e frică de vaci, ce să mai zic de tauri… Şi la ce faţă are ăsta… nu ştiu pe unde să fug mai repede. Culmea, nu prea avem pe unde să trecem de ea din cauza mocirlei din jur, dar nici nu-l las pe Cristi să îl alunge, căci mi-e frică să nu ne împungă :P

Găsiţi vreo asemănare? :)

Până la urmă taurul se plictiseşte şi se dă la o parte. Jos când ajungem în vale, ce să vezi! Fix un autobuz în staţie. Scrie mare Courmayeur pe el, iar pentru noi asta se traduce clar ca “ISPITA” :) Nu plouă, deci nu îndeplinim condiţiile pentru planul B, dar totuşi e destul de greu să nu te gândeşti “wow, autobuzul ăsta ne-ar duce fix la maşină, în 30 de minute”. Dar rezistăm cu stoicism tentaţiei, şi continuăm mai departe poteca, cu speranţa că vremea se va îmbunătăţi, măcar ca răsplată pentru ultima bucată de TMB. Dar nu înainte de a întreba şoferul, de curiozitate, cât costă biletul.

Nu de alta dar făcând comparaţie, cursa asta ar fi fost mai lungă decât oricare dintre cele 2 făcute ieri în Elveţia. Evident, şoferul este italian, nu ştie engleză, dar prin semne ne înţelegem cu el. 2 euro. Atât costa. Şi autobuzele vin la fiecare 30 de minute. Lux! Dat fiind că ieri plătisem de vreo 7 ori mai mult în Elveţia.

Oh well, nu mai bine că acuma nu plătim nimic? :P În timp ce ne îndepărtăm spre pădure, privim autobuzul cu pleacă spre Courmayeur, gol. Mmm, poate ne vedem mai târziu prin centru :)

Nu facem nici doi paşi că apare pentru prima dată soarele! Este incredibil! Asta e cel mai bun semn că am făcut alegerea corectă! Nici nu aveam dubii, oricum!

La intrarea în pădure apare un semn pe care scrie “Divieto di Caccia” şi cum noi nu ştim o boabă de italiană, ne umfla râsu’. „Divieto” bănuiesc ce înseamnă, dar „caccia” nu pot decât să-mi imaginez cum se traduce, şi desigur, aleg varianta cea mai haioasă :)) Cristi, deci te abţii, da? :))

Evident, am aflat ulterior că înseamnă “interzis vânatul”, dar de ce să ne gândim la varianta boring când sună în italiană atât de … “melodios”? :)))

După o mică urcare un pic abruptă, ne înscriem pe o curbă de nivel foarte plăcută, mai ales datorită panoramelor pe care ni le oferă. E un balcon similar cu ce am experimentat în a doua etapă de TMB, înainte de a intra în Franţa, de data asta având locuri în rândul din faţă la spectacolul făcut de Grand Jorasses, Aiguille Noire de Peuterey şi Mont Blanc de Courmayeur.

Norii se joacă peste ei şi fac un spectacol incredibil. Doamne ce bine că nu am luat autobuzul!

Prima cabană la care facem popas pe drum este Rifugio Bonatti, poate cea mai cunoscută şi mai nouă cabană de pe TMB. A fot deschisă în 1998 în numele alpinistului italian Walter Bonatti şi oferă condiţii super bune.

Se vede deja că ne apropiem de Courmayeur, fiindcă e o aglomeraţie aici de nu s-a mai văzut. Toată terasa e plină de oameni, deşi afară e destul de frig. Dar aici se poate ajunge relativ repede urcând din Val Ferret şi după echipamentul unor oameni se vede că nici nu-ţi trebuie cine ştie ce experienţă.

O pufosenie pe care am întâlnit-o pe traseu

După un mic popas, ne încadrăm din nou într-o scurtă coborâre. Indicatorul ne anunţă că mai avem 3 h 50, să îl credem?

Urmează o altă porţiune de „balcon” cu panorame care ne lasă muţi, şi apoi ajungem deasupra Refugiului Bertone. Nu cu mult înainte de asta zărim pentru prima dată şi intrarea în tunelul Mont Blanc, o inginerie tare arătoasă.

Am ajuns la capătul balconului. This is it. Practic pentru noi, aici se încheie spectaculozitatea marelui Tour du Mont Blanc. Este un ultim punct de belvedere, tragem o poză, admirăm cât mai putem şi coborâm la cabană.

Aici se impune o pauză pentru picioare. Nu de alta dar ne pregătim pentru ultima coborâre, prin pădure, care se anunţă destul de dură. În timp ce stăm la o mică umbră cu chiu cu vai găsită, în cap mi se adună tot felul de gânduri. Mi se pare uşor incredibil că am ajuns până aici, că am mers pe jos 130 de km în 9 zile, că practic mai am puţin şi am visul îndeplinit. Că practic de aici încolo nimic nu ne mai poate împiedica să reuşim. De aici e doar o stradă cu sens unic. Nu există altă modalitate de a ajunge în Courmayeur decât pe jos, pe potecă. Bine, lăsăm la o parte varianta cu elicopterul :)

Dar în timp ce mă gândesc “Wow! We actually did it!” şirul gândirii îmi este întrerupt. Doi italieni încep să discute cu aprindere în stânga mea, tipic italieneşte. Simt că asist la o adevărată dezbatere politică, deşi tema nu e deloc ceva ce ar trebui să stârnească atâta patos. Doar că aşa vorbesc italienii. Well… s-a dus liniştea mea!

Îndur în tăcere încă vreun sfert de oră, pentru că încă nu suntem pregătiţi să ne ridicăm. Stăm bine aici :) Plus că e amuzant să încercăm să ne dăm seama despre ce vorbesc. Jumate cam înţelegem, cealaltă jumate o potrivim şi noi, ca surzii :)

La un moment dat se ridică ei înaintea noastră să plece, şi nu ştiu cum naiba (deh, italieni!) intră în vorbă cu noi. Ah, da, îmi amintesc. Ne-au auzit vorbind şi ne-au întrebat dacă nu suntem spanioli, sau ceva de genul. Noi zicem că nu, da ce credeţi c-am scăpat? Urmează un şir întreg de întrebări gen da ce faceţi aici, de unde sunteţi şi unde vă duceţi? La care noi ne chinuim din răsputeri să dăm nişte răspunsuri, dar eu fac o amestecătură de italiană cu spaniolă, eh, asta e, cert e că oamenii înţeleg.

Urmează un alt doilea şir de mirări: wow, sunteţi din România, extraordinar, şi aţi venit tocmai de acolo să faceţi TMB? Wooow! Cum?? Sunteţi în luna de miere?? (ASTA după ce ne scremem noi să le explicăm asta, deh, ne mândrim şi noi cu ceva, trebuia să ne zicem) şi italianul: i-auzi muiere (dându-i un ghiont nevesti-sii), copiii ăstia sunt în luna de miere!! Uaaaa! Felicitări! La multi ani! Yuhuuu! Se bucurau mai tare ca noi, nu alta!

A fost super amuzant, şi na, i-am iertat că au trăncănit la greu mai devreme şi nu am reuşit să îmi odihnesc creierul (de parcă nu era hodinit destul după 8 zile pe munte :P)

Mno, ia uite, mai avem de aici doar 1 h 20. Să mergem zic!

În pădure nu facem multe poze, nu prea avem ce fotografia. Prima văd că e când ieşim din pădure şi găsim un indicator care spune că mai avem 20 minute (!!!)….

…iar a doua e de când intru cu paşi timizi în sătucul Villair de lângă Courmayeur. Păşesc pe asfalt dar parcă plutesc. În jurul meu sunt case frumoase din piatră, iar strada este foarte îngustă. După câteva sute de metri, mă loveşte realitatea! Am ajuns! Victorieeee!

După nici 10 minute, realitatea e şi mai clară. Păşim în Courmayeur.Primul loc pe care îl recunosc este biserica (o văzusem în prima zi, când am intrat în centrul pietonal pentru a cumpăra harta) şi nici nu îmi dau seama ce fac, dar mă trezesc direct pe o băncuţă din interior. Paşii m-au purtat acolo fără să realizez.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns cu bine înapoi şi stau câteva momente ca să îmi trag sufletul. Mă uit la ceas. E fix ora 16, exact ora la care am plecat din Courmayeur acum 8 zile.

Mai departe, totul se succedă cu viteza luminii. Ne plimbăm pe strada principală, scanăm vitrinele magazinelor cu echipamente sportive, unde chiar tronează undeva o pânză cu Tour du Mont Blanc, ba chiar intrăm într-unul căci ne atrage ca un magnet, şi îmi iau cel mai mişto cadou de ziua mea (care o să fie abia în august dar ce contează :) dar despre asta o să vă spun mai multe cu altă ocazie. Pe strada principală apare o paradă de maşini de epocă, facem poze, ne bucurăm şi ne îndreptăm cu zâmbetul pe buze spre maşină.

Când ne apropiem de parcare, din depărtare se văd aceleaşi maşini de gunoi, în aceeaşi poziţie, şi maşina noastră, ioc. Nu ne facem mari griji, nici când am plecat nu o puteam vedea de ele. Totuşi, stăm cu o mică emoţie până la final, când, după ce trecem de maşinile de gunoi, ne găsim maşinuţa pe acelaşi loc, aşteptându-ne tot în dreptul indicatorului de ieşire din Courmayeur.

Acu să vă zic de ce totuşi aveam o mică emoţie legat de maşină? Pentru că tot traseul m-am gândit cu grijă să nu cumva să se fi întâmplat ceva rău. În a doua zi mi-am dat seama că am pus butelia Primus în portbagajul de sus, adică fix în bătaia soarelui. Mi-am imaginat că în atâtea zile o să se supraîncălzească portbagajul în cursul zilei, şi na… m-am gândit la ce-i mai rău. Din fericire nu s-a întâmplat nimic, nici nu ştiu dacă era posibil…

Nu ne-am mirat foarte tare, dar ne-am găsit maşina şi lucrurile din ea exact cum le lăsasem. Chiar dacă a fost o parcare nesupravegheată, nu s-a atins nimeni de nimic. Laptop, echipamente de munte, GPS, absolut tot era acolo. Probabil pentru că am avut atunci aşa de mult noroc, la o săptămână după ce ne-am întors în ţară ne-a fost prădată maşina şi am rămas fără GPS-ul din torpedou şi nişte echipamente de munte din portbagaj care nici măcar nu erau ale noastre, dar asta e cu totul altă poveste… Ce pot să zic, mai are omul şi ghinion…

Deocamdată nu ştim ce avea să ni se întâmple, aşa că suntem fericiţi. După atâtea zile, avem din nou confortul maşinii, dar în acelaşi timp parcă ne şi pare rău că s-a terminat. A fost minunat, o experienţă pe care nu regret nicio clipă că am ales-o pentru luna de miere, ba dimpotrivă. Să te detaşezi de nebunia oraşelor şi să mergi din cabană în cabană pe un munte aşa de frumos ca Mont Blanc e cu adevărat o ieşire din zona de confort, una care ne-a adus multe satisfacţii. Am depăşit din nou multe limite, şi ne-am lovit de multe obstacole, dar satisfacţiile au fost înzecite.

O dată urcaţi în maşină, cu sufletul împăcat, pornim spre Aosta. Acolo avem rezervată o cameră pentru seara aceasta. Când am făcut rezervarea, nici prin cap nu mi-a trecut că făcând asta o să beneficiem de un orăşel în plus numai bun de vizitat, care nu era pe listă.

Astfel am petrecut o seară minunată pe străduţele centrului istoric Aosta, am mâncat la o terasă un meniu bun tare de tot, am vizitat ruinele vechiului oraş roman, ale cărui ziduri încă sunt bine păstrate. Am găsit şi ruinele teatrului roman, în incinta căruia acum încă se desfăşoară spectacole în aer liber, pe o scenă nouă, desigur.

Cam aşa am sărbătorit noi victoria, cu încă o plimbare la ceas de seară (nu de alta dar nu ne ajunseseră cei 18 km pe ziua de azi :P), cu un duş relaxant şi un somn duuulce tare de tot în haine curate. Şi uite aşa am încheiat cel mai important capitol din luna de miere. Dar încă mai sunt 2 săptămâni!!

UPDATE: De asemenea puteţi citi jurnalele domnului Dinu Mititeanu, care în 2014 a făcut TMB cu cortul împreună cu soţia sa într-un timp demn de record :)

Vizualizaţi Eurotrip ziua 20 pe o hartă mai mare