Turcia: Istanbul – Eyup & Fener

Ziua de azi e rezervată pentru cartierul Eyup. Ioana îmi sune că vrea să mergem acolo încă de vineri, e un fel de mecca aşa, „nu trebuie ratat sub nicio formă” :) O cred pe cuvânt şi mă conformez. Oricum, numai Cafeneaua Pierre Loti, care promite o privelişte superbă, mă convinsese demult.

Numai că e duminică, şi mă aştept ca aglomeraţia să fie şi mai mare decât ieri, când bat la pariu că 99% din oameni erau ieşiţi din case.

Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să găsim locul de unde se ia ferry-ul spre Eyup. Ferry care recepţionerul nostru a spus că nu există. Halal.

Sunt şi nişte autobuze, dar cine ştie care sunt, şi oricum, de ce să nu profitam de ocazia unei noi călătorii cu ferry-ul. Mai ales că ieri a fost aşa „frumos”. Din fericire, pe cursa asta ferry-urile sunt mai altfel. Mai mici, dar totuşi parcă mai încăpătoare şi, spre surprinderea mea, mai puţin aglomerate. Yuppy!!

După vremea de afară, se anunţă o zi splendidă. Sunt destul de încântată făcând poze de pe ferry, şi când ajungem la capăt sunt un pic dezamăgită. A durat prea puţin.

Cum decartăm la Eyup se aglomerează un pic treaba. Cum spuneam, e duminică, şi lumea merge la moschee. E ceva special la moscheea asta e de aici, Ioana îmi spune una alta, dar eu nu rămân decât cu imaginea băieţeilor îmbrăcaţi în prinţişori.

Din câte înţeleg, băieţii încep de la vârsta de 7 ani să participe şi ei la slujbe şi acest ritual are loc prima dată când sunt aduşi la moschee (ca la un fel de Bar Mitzvah la evrei, numai că acesta are loc la vârsta de 13 ani).

După o mică vizită în moschee, ne gândim să luăm telegondola ca să ajungem sus, unde este cafeneaua Pierre Loti. O idee cam proastă până la urmă, pentru că am stat foaaarte mult la coadă. Ca idee, urcaţi pe jos, căci distanţa este foarte mică şi nici diferenţa de nivel nu e prea mare.

La Pierre Loti e foarte fain, numai că fiind duminică, totul e plin. Sunt acolo înghesuie mai multe cafenele, terase, cofetării şi restaurante, cumva pe etaje, iar noi după ce ne aşezăm prost, dar moarte de foame, la o cofetărie-terasă (unde priveliştea era cea mai faină), ne ridicăm rapid şi înconjurăm tot restaurantul ca să găsim intrarea. Mai avem puţin şi ne târâm în 4 labe de leşinate ce suntem.

Pe cât de bine am mâncat, pe atât de proastă este servirea. Am pierdut la masă mai bine de o oră, pentru că numai nota a trebuit să o cerem de vreo 4 ori până ne-a fost adusă. De fiecare dată noi aşteptând cuminţi să vină. Ei, înmulţiţi cu 4 timpul pe care voi îl consideraţi normal să îl aşteptaţi până când să cereţi din nou o notă, şi cam atâta am aşteptam noi în plus faţă de cât suntem dispuse.

Nu mai zic că nu aveam bani ficşi să le dăm, şi după ce ne-am gândit un pic, Ioana a preferat să meargă să cumpere ceva de la o tarabă de lângă restaurant ca să primească mărunţi decât să aşteptăm să ni se aducă restul. Smart thing! Probabil am mai fi aşteptat încă vreo oră restul.

La plecare o luăm desigur pe jos, urmărind aleea care se scurge frumos printre morminte. Da, trece printr-un cimitir, însă nu e nimic creepy, don’t worry. Tot dealul e de fapt un cimitir, dar e ca într-un parc, nu exagerez, multe morminte au floricele roz care s-au întins peste ele, şi din loc în loc apar, inevitabil, pisicuţe şi motănei.

Aceşti doi frăţiori pur şi simplu mi-au făcut ziua mai frumoasă. Numai uitaţi-vă la ei ce mutriţe au :)

Fiţi atenţi ce moacă are cel negru din spate:

Din Eyup planul este să o luăm pe jos pe malul vestic al Cornului de Aur până înapoi la Podul Galata. Sunt vreo 6 km, ne ia vreo 2 ore cu tot cu opriri şi poze. Zis şi făcut.

Dar nu înainte de a poza grădina asta cu fotolii bean bag care pare un mic colţ de rai. Se cheamă Paşa Konagi Nargile Cafe. Nu încercaţi să o căutaţi pe google maps că vi-o arată cu totul în altă parte. E în apropiere de staţia de ferry Eyup.

După asta traversăm. Când eram pe ferry şi veneam încoace am văzut o barcă scufundată. Vreau să văd ce e cu ea :)))

Na, că am şi găsit-o. Şi spre surprinderea mea, nu departe mai găsim încă una.

Dar asta abia se mai vede. Ce privelişte tristă. Nu înţeleg de ce le lasă aşa. Cred că sub apă mai sunt zeci, dacă nu sute.

Tot de pe ferry am văzut aşa de multe petice de iarbă verde că abia aşteptam să ajungem la ele ca să mă tolănesc un pic. Dar ce credeţi. Turcii sunt nişte grătărişti. Asta fac ei duminica. Ies la „iarbă verde”, pe malul apei, şi fac grătar. Mostly, cu peşte.

Oricât de mult aş vrea să mă relaxez, în condiţiile astea nu pot, aşa că traversăm iar. Am văzut de mai departe o clădire mare şi roşie în vârful unul deal şi vrem să vedem ce e cu ea. Suntem în Fener acum.

Ne lovim din nou de foarte multe clădiri dărăpănate, părăsite, mâncate de vreme. Unele stau efectiv să cadă. Alegem o stradă la întâmplare şi înaintăm prin cartier.

Cu cât avansăm (mai bine zis escaladăm) pe strada asta parcă nu mă simt prea bine. Simt că invadăm intimitatea oamenilor ăstora cu rufele lor pe sârme cu tot. Probabil suntem o apariţie pentru ei, cu aparatele noastre cu tot, din cauza cărora nici măcar nu ne văd faţa prea tare, la cât stăm cu ele în faţa ochilor şi pozăm tot ce vedem.

Nu îmi dau seama dacă se uită la noi curioşi, sau planifică deja cum să ne lase fără aparate şi bani.

Numai la gândul că aş putea să rămân fără aparatul meu pe care am dat o căruţă de bani, la care de fapt, ce prostii vorbesc eu, încă mai plătesc cu cardul avantaj, simt că mă ia cu leşin.

Dar până la urmă se pare că îmi fac griji degeaba. Nu prezentăm mare interes pentru nimeni, nimeni nu ne întreabă nimic şi suntem lăsate să ne minunăm în voie de strada asta al naibii de înclinată.

Ştiu că în poze nu se vede ca lumea cam ce unghi are, însă ca să înţelegeţi, ideea este că pe strada asta nu se merge, ci se urcă. Pe trepte. ATÂT de abruptă e.

Suntem absolut fascinate. Decretăm împreună că sigur sigur trebuie să fie cea mai înclinată stradă din Istanbul. Posibil şi din Turcia. Din toată Europa de fapt.

Ah, dar ajungem la clădirea cea mare şi roşie. Suntem complet captivate când aflăm că această imensitate, care seamănă oarecum cu o închisoare, este o şcoală (din câte înţeleg, pentru clasele 1-12), la care a învăţat şi pe care a absolvit-o, staţi jos?, Dimitrie Cantemir. Oh, wooow, omg! Cât de tare! Cât de tare! Ţac ţac (adică poză poză!!).

Părăsim la stânga strada magică, mai facem o dreaptă şi o stângă (sau aşa ceva) şi ajungem la… surpriză! Încă o moschee! (Jur că aici nu ai cum să mergi mai mult de 10 minute fără să îţi iasă în cale o moschee.)

Daaar, aceasta este cu adevărat specială. Are o privelişte absolut de invidiat. Deh, măcar să primim şi noi ceva la cât am transpirat urcând până aici.

Surpriza aia mai mare însă nu avea să fie asta. După o zi întreagă de mers, cum văd semnul de toaletă mă duc glonţ. Ioana zice că ea nu vrea (cum zici tu) şi că mă aşteaptă afară.

Mă întorc de la baie şi ce să vezi. O găsesc pe Ioana vorbind cu omul negru. Mă scuzaţi, e doar o femeie îmbrăcată toată într-un chador negru, de nu i se văd decât ochii. Cum vă ziceam şi în prima zi, aici dacă stai locului 2 minute, sigur vine cineva să te întrebe de sănătate. Hello. Where are you from, dinastea. Dar de obicei sunt bărbaţi, nu mă aşteptam să o găsesc pe Ioana agăţată de o femeie. Mă aşez lângă Ioana şi de aici începe showul.

Mă uit la ele şi nu înţeleg nimic, dar la urma urmei mi se pare ceva normal. Ioana schimbă câteva cuvinte în turcă cu ea, totul pare cât de cât ok, până când ea scoate din geantă o carte. O deschide şi îi arată Ioanei ceva, Ioana săraca ce să priceapă, că nu sunt litere arabe, ci… E coranul. Îi zice ceva Ioanei, Ioana face o poză la carte. What da….

O început să se împută treaba. Şi de aici doamnelor şi domnilor, n-am mai priceput nimic. Nu că pricepusem până atunci vreo ceva, dar acu e fix ca-n filmele cu proşti.

Mie mi-e jenă să o întreb pe Ioana „fată, ce vrea asta?” că e fix lângă noi, şi chiar dacă ştiu că n-ar înţelege, tot mi-e jenă. Tonul totuşi nu prea mă descurc să mi-l ascund. Aşa că stau cuminte şi mă uit în continuare cu viţelul la poartă nouă.

La un moment dat Ioana îi zice că vrem să intrăm în moschee. Ok. Ne ridicăm toate trei şi mergem spre intrare. Mă întreb în capul meu, oare mai scăpăm azi de asta?

Când ne apropiem, ne scoatem amândouă eşarfele din genţi şi ni le punem pe cap. Nici nu termină bine Ioana să şi-o pună, că femeia îşi scoate un ac din capul ei, o opreşte pe Ioana locului şi începe să-i aranjeze ea eşarfa.

Zic aoleu, oare eu mi-oi fi pus-o bine? Stai să vezi că poate vine să mă „aranjeze şi pe mine”. Dar pfiu, am scăpat, eu nu prezint prea mare interes, ceea ce e şi normal, dat fiind că nu pot să schimb o vorbă cu ea, iar Ioana ştie ceva turcă.

Intrăm în moschee, ne uităm iarăşi gură cască la cât de mare e şi bla bla bla bla bla. Totul e mega awkward.

Ne aşezăm pe jos şi atunci îşi deschide chestia aia de pe faţă şi ne trage un zâmbet cu toţi dinţii preţ de o secundă, după care se închide la loc. Drăguţ gest, dar tot awkward. Acum i se văd iar doar ochii şi nasul, iar chestia aia a ei de pe faţă e închisă cu un ac fix deasupra buzei de sus. Eu şi Ioana ne întrebăm amândouă oare cum naiba de nu se înţeapă cu chestia aia.

O mai întreabă una alta pe Ioana, eu mă uit în continuare ca prostu, nu s-a schimbat mare lucru faţă de afară. Vorbesc ele acolo ce vorbesc un minut două, la un moment dat Ioana se întoarce spre mine şi îmi traduce: a zis că suntem foarte frumoase.