La Peștera Scărișoara iarna

Pentru minivacanța de Sf. Andrei și 1 decembrie avusesem în minte cu mai multă vreme înainte să facem o escapadă, însă nu mai știu din ce motiv, am tot amânat o decizie, și uite așa ne-am trezit că e deja târziu și noi nu numai că nu aveam nicio cazare rezervată, dar nici măcar nu știam unde să mergem. Așa că am făcut ceea ce nu făcusem niciodată: am deschis booking-ul, am setat perioada care ne interesa și destinația “România” și am dat click.

Ne doream un loc la munte, bineînțeles, liniștit, izolat, cu aer curat, departe de zgomot și nebunie, dar fiindcă multă lume își luase liber în acea perioadă, opțiunile nu erau foarte multe. Astfel că în 2 timp și trei mișcări am eliminat tot ce nu se încadra în criterii sau în buget, și ne-a atras atenția un loc în care eu personal mai fusesem, dar care în continuare avea comori neexplorate: Apuseni.

O pensiune drăguță chiar lângă Peștera Scărișoara ne-a atras atenția, și după câteva click-uri am și rezervat-o. Ok, mergem în Apuseni! Yuhuuu! Și uite așa ne-am ales pentru prima dată destinația vacanței după cazările disponibile pe booking :))))

Abia pe urmă am observat noi că pensiunea asta e cocoțată la mama naibii în satul Ghețari, la care se ajunge pe drumul acela frumos, îngust și cu serpentine de care ți-e mai mare dragul, și că numai chef să conducem pe el de nu știu câte ori nu aveam, dar acum… asta e. N-o fi sfârșitul lumii. Și dacă o fi vreme rea și multă zăpadă căzută, anulăm și gata.

Dar 26 noiembrie a sosit și, deși nu se anunța vreme prea grozavă și precipitații erau ceva la orizont, nu am anulat. Ci ne-am făcut frumos bagajele și a doua zi am plecat. Fie ce-o fi!

Pe drum a plouat, și deși aveam de gând să oprim în Alba Iulia să vizităm cetatea (care de la ultima mea vizită acolo, în 2009, a fost și mai frumos amenajată), n-am putut face asta, dar măcar am prins un curcubeu frumos.

Pe măsură ce înaintam cred că ne-am zis de cel puțin vreo 3 ori că trebuie să oprim undeva să cumpărăm niște lanțuri pentru mașină, just in case, dar dintr-un motiv care-mi scapă, nu am oprit absolut nicăieri pentru asta, și când am ajuns în Gârda de Sus înainte de apus, am virat automat la stânga, am urcat drumul serpentinos până la cabană, și urcați am fost.

Când am ajuns în Satul Ghețari, nu ne-a fost clar unde este pensiunea, dar cu câteva indicații am aflat că trebuia să urcăm pe o scurtă uliță în pantă la stânga. M-am uitat eu așa la ea un pic cam strâmb, dar până la urmă mi-am luat avânt și i-am dat la deal, iar după vreo 200 de metri am parcat pe stânga.

La Cabana Suvenirurilor, unde urma să stăm următoarele patru nopți, l-am găsit pe domnul Viorel, o gazdă tare de treabă și primitoare, care ne-a dat de ales camera preferată de la etaj, după care ne-am instalat și ne-am pregătit de culcare.

În cursul nopții a nins. Nu mult, dar de ajuns cât să se pună pe drum un strat foarte subțire de zăpadă. Nu știu de ce m-am mirat așa de tare, pentru că era prognozat. Mai rău era că se anunța ninsoare tot restul zilei. Am hotărât să stăm pe loc în acea zi, și să mergem la Peștera Scărișoara, să ne plimbăm un pic prin zonă… în mare, să ne relaxăm. Iar între timp, poate avea să vină o minune și să putem pleca de acolo următoarea zi.

Peștera Scărișoara

La Peștera Scărișoara, spre deosebire de 2009 când ajunsesem pe jos din Gârda de Sus, după vreo 2 ore de traseu, când drumul nu era asfaltat, ci într-o stare jalnică, acum am ajuns în vreo 10 minute pe jos de la pensiune. Ce lux! :)

Domnul Viorel l-a anunțat prin telefon pe custodele peșterii că vrem să o vizităm, și a venit din sat să ne deschidă. Eram primii turiști, iar fiind o zi de luni, nu prea era multă lume în vacanță prin zonă.

La casa peșterii am plătit taxa de intrare (11 lei adulți), și am fost lăsați să intrăm. Nu am fost însoțiți de ghid, cum a fost în 2009, dar atunci era grup mare. Nu ne-a spus cât avem voie să stăm, așa că nu ne-am grăbit, deși la final a strigat după noi (poate credeam că am căzut în vreo gaură pe undeva :)))

Când am început să coborâm spre portal, a început să ningă. Nu foarte tare, și oricum, ninsoarea nu e ca ploaia, deci dacă nu e viscol, te poți plimba liniștit prin ea.

Am fost destul de fascinată de loc, pentru că în 2009 vizitasem peștera pe timp de vară, și afară era cald și bine, iar înăuntru 0 grade, iar acum peisajul era complet pudrat cu zăpadă, iar pe ici pe acolo ornat cu țurțuri. Jos în peșteră lucrurile stăteau la fel ca și în vara lui 2009 însă. Deși conul de ghtanceață de la intrare mi s-a părut mai mic. Ca și atunci, deși este cea mai impresionantă peșteră din România în teorie (cu cel mai mare ghețar subteran, bla bla bla), la fața locului nu m-a impresionat atât de tare, și asta doar pentru că secțiunea deschisă publicului este foarte mică. Însă vizita a fost numai bună pentru o plimbare și ne-a prins bine.

După ieșire, am încercat să ne plimbăm un pic și prin sat, dar viscolul și-a făcut apariția și nu am putut ajunge foarte departe. Restul zilei a fost sortit moțăielii în cameră, afară nu prea era chip de stat, mai ales că era și destul de frig.

Pentru a doua zi se anunța vreme bună, și ne doream să mergem la via ferrata de la Pietrele negre. În cabană am făcut ședință de consiliu cu domnul Viorel, care ne-a spus că va fi destul de periculos să coborâm a doua zi cu mașina după încă o noapte de ninsoare. Am încercat să îmi dau seama de ce nu cumpărasem lanțuri pentru roți cu o zi înainte, dar n-am reușit să găsesc răspunsul. Ei… unde nu-i cap… vai de picioare.

A rămas să ne gândim cum facem, și am urcat în cameră, unde am continuat propria ședință de consiliu. Am întors problema pe toate părțile, dar n-am reușit să găsim o soluție. Am luat în calcul chiar și să coborâm pe jos până în Gârda de sus, să facem autostopul ca să cumpărăm lanțuri din Câmpeni (la o oră distanță), și apoi să ne întoarcem, dar asta ar fi însemnat extrem de mult timp pierdut, și nu voiam să ne petrecem zilele de vacanță cu altceva în afară de relaxare și natură. Ne-am gândit apoi să-l rugăm pe domnul Viorel să ne facă rost de niște lanțuri de la cineva din sat, și așa a rămas.

Ceva mai târziu însă, în timp ce mă dușam de zor, am rămas fără apă. Nu mi-am dat eu seama exact care e motivul pe moment, însă am aflat rapid: se spărsese vasul de expansiune de la centrală, și curgea apă în subsol. Părfect! Fix ce ne lipsea.

Pe domnul Viorel îl apucase un pic panica, căci nici el nu avea mașină cu lanțuri, și nu prea știa de unde să apuce problema, dar a sunat un prieten. Concluzia? A doua zi trebuia să coboare jos și să meargă tocmai până în Câmpeni ca să cumpere un vas de expansiune. Noroc că avea o cunoștință cu care putea merge cu o mașină 4×4. Dar noi… nu aveam așa mult noroc. Era clar că nu mai puteam să-l batem noi la cap să ne facă rost de lanțuri în condițiile acelea, că numai de lanțurile noastre nu îi ardea.

Ne-am gândit să facem o combinație și să mergem cu el la Câmpeni să luăm și noi lanțuri și să ne întoarcem, dar nu era loc, plus că pierdeam mult timp.

Așa că ne-am avut de ales, și a doua zi dimineață, după îndelungi răzgândiri și întoarceri pe toate părțile a problemei, cu bețele tremurând, ne-am luat până la urmă inima în dinți și am hotărât să coborâm așa, cătinel cătinel, până jos, fără lanțuri.

Va urma.

Aparat foto principal: Sony A6000 + 16-50mm