Sâmbătă a fost concursul, care este o buclă de 14 km ce poate fi făcută lejer și ca traseu de drumeție, este foarte frumoasă (mai jos o să pun detalii și harta, pentru doritori), iar duminică am făcut o mică drumeție de 4 km, tot pe dealuri, dar pe cealaltă parte a văii față de unde am alergat eu proba de Cross.

Sâmbătă, 4 mai 2019

Am luat startul pentru EcoRun la ora 9:30. Mă gândisem eu așa că, dacă în 2017 terminasem în aprox 2 ore jumate, anul ăsta poate reușesc în mai puțin, poate 2h – 2h 15. Aș! Aiurea :)))) Am avut super noroc cu vremea, toate bune și frumoase, chiar dacă era cam instabilă, dar nu m-am simțit așa de în formă ca data trecută, deci clar n-am putut scoate un timp mai bun. Nu știu ce s-a petrecut acum 2 ani, cred că se aliniaseră toate stelele din galaxie! Acum, la începutul urcării, de după pod, a fost și mai aglomerat decât acum 2 ani și au fost locuri în care aș fi fost putut fără probleme să depășesc, doar că nu aveam pe unde.

Apoi am alergat prima coborâre, dar, fiindcă eu cu alergatul suntem fix două paralele, m-a luat destul de repede o durere de splină și n-am mai putut alerga deloc. Am continuat însă să merg repede și să nu mă opresc deloc și nu m-a durut nimic. În primul punct de hidratare am stat maxim 1 minut cât să beau un pahar cu apă. Nu mai luasem nimic cu mine de data asta, nici rucsăcel, nici centură, deci niciun bidon de apă, căci m-am gândit că e destul de scurtă cursa încât să-mi ajungă cele 2 puncte de hidratare și/sau alimentare. Am vrut să beau la primul punct 2 pahare, dar nu am putut decât unul, și ăla cu greu, pentru că apa era prea rece, plus că parcă nu intra.

Făcusem cam o oră până acolo și eram deja cam dezamăgită.  E drept că fusese cea mai grea parte, dar erau totuși doar 5 km. La al doilea punct de alimentare a mers mai bine. Am stat tot așa, foarte puțin, poate 2 minute cu totul. Am dat pe gât 3 pahare cu apă plus jumătate de banană și jumătate de baton cu cereale și ciocolată, mama ce bun a fost!!! Am simțit instant cum prind putere de la carbohidrați.

În continuare însă nu am putut alerga, decât pe final, când am tras tare. Mă tot uitam la ceas și mă gândeam că măcar un pic sub timpul de cu 2 ani în urmă să scot, dar nu mai știam cu exactitate timpul de atunci :)))) Vorba aia a lui Dem Rădulescu: știam precis, dar nu eram sigur :))))) Habar nu aveam dacă scosesem 2h30, sau 2h35 sau … ?

Iar la finish când am ajuns, nici nu m-am uitat la panoul cu timpul, deci n-am știut ce-am făcut. Oricum pentru mine conta mai mult de-o grămadă… mă dusesem de distracție, nu să alerg, căci este evident că în continuare n-am nici în clin nici în mâncă cu asta :)))) Nu, n-am învățat să alerg între timp :)))

A, era să uit, a fost amuzant la un moment dat când urcam spre Fundata și am recunoscut o casă veche frumoasă pe care o văzusem pe 31 decembrie când am făcut o tură pe zăpadă în zonă. Prima dată am zis că seamănă, căci e în stilul arhitectural specific zonei, dar apoi mi-am dat seama că era aceeași casă și că eram fix pe unde trecusem atunci, dar eu nu-mi dădusem seama că traseele coincid pe acea bucățică, nici pe 31 decembrie, nici acum, înainte de această realizare. A fost funny :)))

După finish m-am dus glonț la Pasta Party să mănânc, căci muream de foame. Au intrat pastele alea ca unse, nu alta, le-am mâncat și cu ochii. Apoi am bunghit că se făceau masaje și am zis că n-am cum să ratez așa ocazie, mai ales că nu era contracost. Am stat un pic la coadă și apoi m-am bucurat de câteva minute de răsfăț la cervicala mea amărâtă care, chiar și fără rucsac, mă cam deranjase pe a doua bucată de cursă. Are cineva o cervicală nou nouță de schimb? Nu de alta, dar tare mi-ar prinde bine!

Restul zilei l-am petrecut pe lângă cazare sau finish. Am făcut o sesiune foto pentru Colecția Iezer Păpușa de Nature bits pe care urmează să o lansez la final de mai și m-am dus să îl aștept pe Adi după Bucla 2 și la finish. Abia la Cazare am aflat că în 2017 scosesem 2h37 și acum 2h34. Yeeeeey! Eu zic că mi-am atins scopul, nu? :))))))

Bucuria mare a fost pe seară când am mers la festivitatea de premiere să mă întâlnesc cu dl. Dinu și Marlene, cu care nu mă văzusem de atâta timp. Am cunoscut și câțiva oameni noi sau cu care nu mă știam decât de pe facebook sau pe blog, și a fost tare fain.

La final însă, abia mai mergeam. Mă supăra tare zona apendicelui și chiar m-am temut să nu fi făcut vreo boacănă. Mă-nvârtisem eu ce mă-nvârtisem și mersesem 8 km în plus în afară de cei 14 de la cursă, pentru că eram cazați la 1 km de start și eu m-am tot fâțâit du-te vino de 4 ori. Din fericire, însă, a fost vorba doar de ceva temporar, probabil ceva întindere sau așa, căci a doua zi dimineață nu mă mai durea. Pfiu! That was close!

Duminică, 5 mai 2019

Când m-am trezit am zis că m-au bătut jandarmii, nu alta :))) A rămas vorba asta până marți. Ne uitam unul la altul din când în când și nu mai ziceam decât “Jandarmii!”, după care ne pufnea râsul :)))))

Mă dureau niște mușchi pe care nici nu știam prea bine că-i am, dar tot am plecat apoi într-o scurtă drumeție pe dealuri, așa cum ne propusesem.

Voiam să ajungem în locul acela special pe care eu îl știam din 2013 și în care mai fusesem și împreună în 2016. Până acolo e o urcare un pic abruptă, ce mi-am dat seama acum 2 ani că e, de fapt, urcarea buclei 2 a cursei de maraton. Inițial avusesem de gând să facem un dus întors dar, deschizând Maps Me cu o seară înainte, pac mi-a venit pe loc ideea de a face o mică buclă. Hehe, aș face orice să nu fac dus-întors! Și “bătută de jandarmi” așa cum eram :))))

Zis și făcut. Am lăsat mașina chiar în intersecție, de unde pornisem concursul cu o zi înainte, și de acolo am mers un pic pe Valea Bângăleasa și am făcut stânga după 200 de metri, pe unde, de fapt, se coboară din bucla 3 (mai jos pun harta pentru cei ce vor să facă acest traseu).

E drept că e frumos la concurs, dar, oricât de frumos ar fi, cu atâția oameni în jur și din viteză… nu ai cum să te bucuri la maxim de natură. Acum… totul era parcă de o mie de ori mai minunat. Era liniște, totul verde (Doamne ce dor îmi era de acest verde al munților noștri), pădurea era curată și parcă mă spăla pe dinăuntru și pe mine… O comoară, nu alta!

Am urcat încet, în ritm constant, bucurându-mă de fiecare pas. Nu mă mai simțeam obosită, parcă mă regeneram de la natură. Ca și în celelalte ture de anul acesta, am avut norocul să găsesc în potecuță câteva bucățele de mușchi și licheni desprinși și le-am luat acasă pentru Nature bits.

Urcușul nu a durat mult și am ajuns în curând pe “creastă”, mai bine zis pe culmea dealului. Acolo am simțit suflul puternic al vântului și ne-am gândit că iaaar n-o să putem filma cu drona.

Am făcut apoi stânga și am contiuat spre locul cu bușteni dispuși în cerc știut de noi. Totul era minunat în jur. Trebuie să spun că mi se pare ceva absolut magic la acest loc, Moieciu, și la dealurile ce-l înconjoară. Un loc tare binecuvântat. Raiul pe pământ, nu alta!

Am întâlnit pe traseu și câțiva alergători din alte țări, care participaseră la concurs cu o zi înainte. Cred că erau complet fascinați de meleagurile acestea minunate ale noastre.

Nu îmi mai amintesc cum fusese acum 2 ani, dar acum am fost surprinsă că am prins ultimii copaci înfloriți. Nu mă așteptam să mai vedem floricele în pomi. Cerul era cam înnorat, dar peisajele spre Bucegi și Piatra Craiului văzute de acolo de sus nu aveau cum să nu ne ungă la suflet.

Până la urmă Adi s-a încumetat să ridice drona, deși erau uneori niște rafale cam nasoale, peste 30 km/h, dar n-a avut probleme. Am prins și un pic de soare, însă nu foarte mult. După o pauză de cam 30 de minute în acel loc, am pornit în jos, pentru că deja ne luase frigul și nu prea mai era plăcut. Și când mă gândesc că avusesem de gând să ne luăm cu noi hamacul… Ce bine că l-am lăsat în mașină până la urmă, l-am fi cărat degeaba. Nu era de așa ceva.

Acum au început să vină și alți oameni în acel loc, atât drumeți sau alergători de la concurs, cât și turiști cu copiii sau familia. Am fost un pic uimită să văd atâta lume, e posibil să fi fost așa din cauză că mulți care petrecuseră Paștele în Moieciu rămăseseră în zonă și după aceea, prelungindu-și vacanța cu încă 4 zile, mai ales că fusese și 1 mai pe acolo.

La coborâre am găsit, spre uimirea mea, și câteva floricele de Veronica Persica (Ochiul pisicii). Nu știam că poate crește și la altitudini mai mari, eu o știam doar de pe lângă bloc. Probabil nu am fost niciodată atentă la asta pe munte.

Am găsit și alte floricele frumoase, că doar e vremea lor de-acum. Ce bucurie!

Coborârea (ce reprezintă urcarea de pe bucla 2 a cursei de maraton) ne-a condus direct la mașină, unde s-au făcut 4 km de plimbare.

Împăcați, am pornit spre casă, cu mici opriri pe culoarul Rucăr Bran pentru câteva poze, căci nu mă pot abține niciodată. Este prea frumos!

La ultima poză făcută am sesizat că vine un nor de ploaie dintre vest și apoi, nici 5 minute mai târziu, Piatra Craiului a dispărut complet și a început să toarne peste noi, noroc că eram deja în mașină. Se pare că în ultima vreme ne tot place să conducem pe furtuni :))))

Am oprit să mâncăm la Amada în Câmpulung (mai nou poreclit de noi Longfield :))))) și ulterior am aflat că, după ce am plecat noi de acolo, pe Rucăr Bran ploaia s-a transformat într-o veritabilă ninsoare iar până dimineață pe sus s-au pus câteva zeci de cm de zăpadă. Ca să vezi… Ca de obicei, iarna nu se dă așa ușor dusă, cu una, cu două…