Startul traseului este din localitatea Lepșa de pe valea Putnei, unde nu mai fusesem de vreo…. 14 ani să tot fie. Maaamă, ce a trecut timpul! Dar deși mai trecusem prin zonă, nu făcusem niciodată niciun traseu în Munții Vrancei, era o premieră. S-a întâmplat să pornesc spre Lepșa din Galați, și aveam de gând să îmi iau „mamele” la plimbare (mama și cealaltă mamă a mea, mătușa :), dar am rămas doar cu cea de-a doua :) Am mers și noi „ca fetele” :P

Dimineață când mă trezesc la 5 jumate mă lovește așa din străfundurile gândirii: băăăăăi, eu am uitat să iau frontala de la București. Și pe chei este un tunel. Hmmmm. O sun pe Gina:

– Gina, ai o lanternă, ceva?
– Daaa… am una, dar e din aia de breloc. :))))
– Nu, nu e bună.

Închid. Mama doarme, nu pot să o trezesc pentru atâta lucru. Hmmm…. bun. Să ne gândim. Dacă eu aș fi o lanternă în casa asta, unde m-aș ascunde? :)))))))

N-am găsit nimic. Încercarea mea de a personifica o lanternă a eșuat lamentabil. Dar din fericire am fost salvate. Gina și-a amintit că a cumpărat o frontală cu vreo 2 luni în urmă și s-a înființat victorioasă cu ea: „Ia uite ce aaaam!”

Yuhuuuu, avem lumină! Gata, suntem echipate până-n dinți!

Am plecat din Galați pe la 7, chiar înainte de răsărit, pe o negură de-o tăiai cu cuțitul. Trecând pe lângă combinat, am asistat la o scenă cum nu văzusem niciodată în cei 19 ani pe care i-am copilărit acolo: o ceață fabuloasă lăsată jos de tot, din care se iveau doar capetele furnalelor din combinat. Ceva fantastic, și-acuma mă oftic că n-am fost pe fază să opresc să fac o poză, și până m-am dumirit eu, deja nu mai aveam unde opri.

Ceața s-a continuat pe urmă și pe drum, iar până la Focșani am avut parte de cele mai frumoase peisaje de câmpie pe care le-am văzut vreodată. Iar răsăritul prins din mașină mi-a adus ca de fiecare dată un zâmbet mare pe suflet. Îmi place la nebunie când se întâmplă asta. Și în același timp iubesc să conduc. Acelea sunt momentele în care jumătate din mine se bucură de plăcerea condusului, și cealaltă jumătate și-ar dori să fie în dreapta ca să poată filma sau poza :) Că pe amândouă deodată, zău că am încercat, dar nu le pot face :)))

Deși în teorie Lepșa e la o aruncătură de băț de Galați, am reușit să fac până acolo nu mai puțin de 3 ore 45. Și nici n-am nimerit din prima intrarea în traseu, și nici Cascada Putnei, la care voiam să opresc înainte de a începe traseul (deși chiar nu pricep de ce am fost așa aeriană, că indicatoarele sunt destul de vizibile). Când am ajuns în centrul Lepșei mi-am dat seama că am dat rateu, așa că am întors și am reușit să nimeresc din a doua podul care trece peste Putna (detalii la final, unde am pus și hartă). Am trecut podul, am lăsat mașina pe stânga, și de acolo am pornit pe jos.

Până la intrarea efectivă în Rezervația Naturală Tișița mai este aproximativ 1 km care se poate parcurge în teorie cu mașina, dar mai bine fără (e vorba doar de 15 minute de mers pe jos).

Am putut observa toamna cum deja se dădea în spectacol chiar dinainte de a ajunge la poarta rezervației, dar imediat ce am intrat pe ea, surprizele s-au ținut lanț.

Fiind neieșită la munte de mai bine de 1 lună, orice frunzuliță prezenta interes. Am pățit exact ca în 2012 în Cozia, când tot așa, ieșisem în tură după o lună jumătate și eram ca un câine din ăla de l-ai ținut în casă o mie de ani și i-ai dat în sfârșit drumul să zburde.

Aaaa, uite ce copaci colorați, aaaa, uite ce cascadă frumoasă, uaaaaa, ce pietre deosebite, să pozăăăăm! TOOOOT! :))))))) Am făcut vreo sută de poze în doar primele 45 de minute :))))

Pe traseu mai intraseră odată cu noi un grup de motocicliști și un cuplu, dar s-au întors toți rapid. Și când credeam că nu o să mai vedem pe nimeni toată ziua… ce să vezi? Mă trezesc nas în nas cu o colegă din generală. Uaaaaau! Nu ne-a venit a crede! „Cât de mică e lumea” pare un clișeu, dar chiar așa e!

Ne îmbrățișăm, ne pupăm, vorbim un picuț, și apoi plecăm fiecare în direcții opuse, cu bucurie în suflet că ne-am revăzut, cu atât mai mult cu cât a fost o întâmplare.

Și nu facem doi pași că rămân iar blocată. Ei, așa ceva chiar e culmea! Care sunt șansele să ne întâlnim nu cu una, ci cu DOUĂ persoane cunoscute?? În fața noastră apare o altă nepoată de-a mătușii mele. O luăm de la capăt: pupat, îmbrățișat, bucurat de revedere și de data asta și un selfie toate trei :))

Mno, așa ceva chiar n-am mai pățit niciodată. Nici dacă ne vorbeam nu cred că reușeam să ne strângem toate acolo.

Dar după asta, până la finalul traseul nici c-am mai văzut pe vreocineva. Doar la final, doi tineri care voiau să ajungă la tunel la o oră destul de târzie, atât de târzie încât nu prea ar mai fi avut timp să ajungă înapoi pe lumină.

Dar lipsa oamenilor n-a fost tocmai un lucru rău. Am putut astfel să ne bucurăm în voie de liniște, de lumină, de culori, de aerul curat, și de fiecare scenă care simțeam de la minut la minut că mă curăță și îmi dă energia de care îmi era atât de dor.

Traseul în sine nu este unul dificil, este practic o plimbare, nici măcar n-am simțit-o ca pe un adevărat traseu montan. Este aproape în totalitate plat, și singurele „hopuri” sunt podurile, podețele sau scările de lemn care facilitează trecerile în zonele mai dificile sau peste apă.

Într-un singur loc era până anul trecut o porțiune stâncoasă prevăzută cu un cablu, însă între timp s-a făcut un podeț acolo. Mie sincer chiar mi-a părut rău, am văzut poze de dinainte și arăta super interesant, însă era bănuiesc destul de delicat pentru cei neobișnuiți cu așa ceva, care nu merg pe acolo încălțați în bocanci.

Cu ochii aplecați adesea la covorul colorat de frunze care foșnea sub picioare, uneori uitam esențialul: să ridic privirea. Pentru că adesea, cele mai frumoase lucruri se „întâmplau” la înălțime. Așadar…. don’t forget to look up! :)

Trebuie să spun că atât de mult mi-a plăcut traseul și atât de multe poze am făcut pe parcurs încât am ajuns la tunel după PATRU ORE. Asta în condițiile în care la întors am făcut același lucru în 2 ore :))))

Asta pentru că după ce am trecut tunelul, am realizat că dacă nu ne grăbim la întoarcere, s-ar putea să ne prindă întunericul înainte de a ajunge și la Cascada Putnei, și chiar îmi doream să o văd pe lumină, pentru că nu știam când voi mai ajunge prin zonă.

Tunelul cel mare, precedat pe traseu de 2 mici portaluri foarte frumoase, are 267 de metri și l-am parcurs la dus în aproximativ 10 minute (un pic mai puțin la întoarcere, când deja cunoaștem terenul). În interior terenul este un pic denivelat pe alocuri și trebuie atenție, mai ales că am întâlnit și bălți destule, dar care se puteau evita cu puțină grijă. Mai delicată mi s-a părut de fapt trecerea apei chiar înainte de tunel, unde am regretat amarnic că nu aveam bețele cu mine, că m-ar fi ajutat foarte tare.

Dar cu puțină echilibristică, un băț de lemn pe care l-am găsit pe acolo și râzând una de alta de cât de caraghioase eram încercând să nu aterizăm cu fundul în apă, am reușit să traversăm, atât la dus cât și la întors. Nu știu însă cum este dacă apa e ceva mai mare. Din fericire sper că nici nu voi afla :)))) Ceea ce vă doresc și vouă :)

Pentru claustrofobi, mare atenție! În tunel chiar e beznă de-a dreptul, și nu se poate parcurge fără o sursă de lumină (e suficient de lung cât să abia vezi cealaltă ieșire cât un punctuleț mic luminos când intri în el, vorba aia „luminița de la capătul tunelului”). Mie mi s-a părut un pic spooky chiar și așa, darmite fără lumină (oricum nu vezi pe unde mergi, și șansele să aterizezi în apă sau să aluneci la denivelări ar fi astfel maxime). Nu cred că mi-ar fi plăcut să l traversez singură (nu de alta dar m-aș fi dus solo dacă nu ar fi putut nimeni să vină cu mine), dar până la urmă… după o noapte singură în refugiu… un tunel de 267 de metri cred că m-aș fi descurcat totuși să-l trec.

M-am uitat eu așa un pic să nu dau nas în nas cu moș Martin pe-acolo, dar se pare că era „prin oraș” cu treabă, nu avea timp de jucat bau bau cu turiști în tunel :))))

Băgând un pic turbo pe drumul de întoarcere, am reușit să ajungem la mașină pe la 17:30, așa că am prins și Cascada Putnei pe lumină. Trebuie să recunosc că m-a impresionat destul de tare. Nu mai văzusem de mult o cascadă atât de mare și de puternică, și oricât de mult am încercat să o prind pe toată de pe balconul de pe care se poate admira, nu am reușit. Trebuie mers la fața locului și văzut :)

Uitându-mă pe alte poze cu ea, am realizat că în alte perioade mai ploioase ale anului are o lățime mult mai mare, acum eu am prins-o destul de restrânsă, canalizată pe culoarul principal.

La întoarcere, în capul scărilor, eram așteptate:

Din păcate n-am putut să îi prind pe toți în poză pentru că erau ca titirezii! Erau vreo 7! ȘAPTE mogâldețe mici și pufoase, și pe toate îmi venea să le iau acasă. Le-am dat tot ce am avut prin mașină de mâncare, i-am smotocit bine, după care a trebuit să ne călcăm pe inimă și să plecăm. Cam așa s-a încheiat plimbarea prin Cheile Tișiței și totodată întâmpinarea toamnei pe anul 2015.

A fost o plimbare relaxantă, e drept una de vreo 18 km, dar de care aveam nevoie ca de aer. M-am încărcat exact cu energia de care aveam nevoie, și iar seara când am pus capul pe pernă, am adormit cu zâmbetul pe buze. După o vară haotică din toate punctele de vedere, toamna a venit ca o adiere de vânt cu parfum de primăvară. O adiere de vânt care a așezat toate lucrurile vechi acolo unde trebuiau așezate și care mi-a adus cu ea experiențe noi, trăiri noi, gânduri noi, unele la care nici nu visam, altele după care tânjeam, unele care mă sperie, altele care mă fac să râd la steluțe :))) Toamnă dragă, nu m-așteptam, dar anul ăsta mi-ai plăcut ȘI mai mult ca de obicei! :)