M. Piatra Craiului – Marele Grohotiș & Cerdacul Stanciului

În mai mi-era un dor de munte cât de aici şi până la Polul Nord… aşa că am pus la cale o tură uşurică, aşa… ca de început de vară. Nu fusesem niciodată la Garofiţa Pietrei Craiului aşa că acum era momentul, chiar dacă vremea nu prea se anunţa bună.

Long story short, sâmbătă dimineaţă aveam întâlnire cu Ovidiu şi Cornelia la Hidrocentrala Clăbucet, unde aveam să lăsăm maşinile ca să mergem mai departe spre Cabana Garofiţa Pietrei Craiului.

Numai că am scăpat din vedere un mic amănunt foaaarte important: acolo nu este semnal. Şi încă un amănunt: omu câteodată e cu capul în nori.

Nu vă povestesc acuma toată povestea.. că e de râsul curcilor… dar pe scurt… noi am ajuns la Barajul Sătic şi ne-am oprit acolo, crezând că suntem la Hidrocentrală. Ovidiu şi Cornelia erau sosiţi la Hidrocentrală de la 9 (culmea, după indicaţiile mele date cu o zi înainte prin SMS), şi o oră jumate ne-am aşteptat unii pe alţii, ba am şi plecat unii după alţii, dar noi cel puţin în direcţia greşită.. fiecare dintre noi a crezut despre ceilalţi că „sigur au păţit ceva, n-are cum!!!”.. dar concluzia a fost că ne-am cam făcut de râs. Trei oameni au stat la un baraj fără să se prindă că nu e hidrocentrală, dintre care 2 „Inginere” (da, ştiu, ruşineee!!!!). Halal!

Partea bună e că până la urmă ne-am prins că nu stăteam bine (de fapt ne-a zis un nene de la baraj) şi atunci când ne-am găsit, Ovidiu şi Cornelia nu au aruncat cu pietre după noi şi nu ne-au înjurat. Am ajuns repede la partea cu „one day we’ll look back and laugh about it”, spre liniştea mea, căci şi acuma mi-e ruşine când mă gândesc în urmă :P

Dar să revenim la tură. Drumul forestier care se desprinde din DN73 după Podu Dâmboviţei, spre Sătic, este în stare cât de cât ok. Acum plouase şi era cam mult noroi şi unele gropi se cam adânciseră… dar n-au fost probleme.

Când în sfârşit am văzut în faţă Hidrocentrala, ne-am dat seama cât de aerieni am putut fi. Maşinile se lasă după hidrocentrală, dar pentru a ajunge acolo, la hidrocentrală trebuie făcut dreapta pe pod, prin faţa hidrocentralei (adică nu se merge pe drumul care urcă drept în faţă prin stânga hidrocentralei), iar după pod puteţi de poate lăsa maşina undeva în stânga.

 Hidrocentrala Clăbucet (~ 900 m) – Cabana Garofiţa Pietrei Craiului(1085 m): 1 h

De aici am pornit uşor spre cabană. E tot drum forestier, dar după vreun km (dacă nu mă înşel) apare bariera. Se poate şi cu maşina dar cred că trebuie vorbit cu Ovidiu, cabanierul. ca să deschidă bariera.. În principiu nu e voie :P

Oricum, pe alocuri sunt porţiuni în care nu mi-ar fi plăcut să merg cu maşina, aşa că mai bine pe jos. Plus că e foarte frumos pe acolo. Seamănă foarte mult cu drumul spre Cuca. Tot cam aşa e, şi tot cam o oră faci.

La cabană n-am poposit mult, căci era foarte târziu deja. Ne-am lăsat greul din rucsacuri, am făcut cunoştinţă cu toate personajele – câini, căţeluşi, pisici (tot tacâmul) şi am pornit pe traseu.

 Cabana Garofița (1085 m) – PoianaTămășel (1436 m): 1 h

Am decis să facem roată, în sensul acelor de ceasornic, aşa că am început urcarea spre Poiana Tămăşel. Cea mai cruntă urcare ever! Ce-i drept, Ovidiu cabanierul ne-a avertizat. Dar parcă nici aşa abrupt nu m-am aşteptat să fie. M-a rupt… când am ajuns în Poiana Tămăşel deja mă durea spatele.. aşa că mi-am dat seama că nu va fi bine.

În Poiană.. o frumuseţe de privelişte… păcat că noi nu vedeam mai nimic :)) Vremea deja se stricase (dimineaţă fusese un pic soare) şi erau şi nori, şi ceaţă. Cu toate astea am identificat potenţialul (deşi nu ştiu dacă mai urc în următorii 20 de ani panta aia infernală :P).

 Poiana Tămășel (1436) – Umeri Pietrei Craiului – Marele Grohotiş – Cerdacul Stanciului: 2 h

De aici am continuat urcarea spre Umerii Pietrei Craiului. Şi aici e superb, dar ceaţa nu ne-a lăsat să vedem stâncăria impresionantă decât câteva minute.

Traseul în continuare este în mare parte pe curba de nivel, şi extrem de plăcut şi frumos, chiar dacă nu era vreme bună. Şi dacă nu mă durea spatele mi-ar fi plăcut şi mai tare.

Odată ajunşi la Marele Grohotiş… nu ne-a venit să credem cât de maaaaare e :) Însă a doua zi de jos de la cabană am văzut şi mai clar cam ce proporţii are.

Destul de repede am ajuns şi la Cerdacul Stanciului, unde efectiv am rămas cu toţii mască. Este imeeens Cerdacul, iar priveliştea de aici… extraordinară! Nu ştiu cum o fi pe vreme bună dacă aşa de fain era pe vreme „nu aşa de bună”.

Am făcut aici o pauză de cam 15 minute. Am urcat până la baza cerdacului, am coborât la loc, am fost un pic şi în peşteră, am pozat din toate unghiurile… şi când să plecăm.. ce să vezi.. o capră neagră ne urmărea de la înălţime.. cine ştie de când :)

Din păcate nu aveam cum să îi facem poze în care să se şi vadă ceva ca lumea, din cauza ceţii. Dar mi-a rămas întipărit în minte căpuşorul ei cum se vedea ca de după un colţ, urmărindu-ne curioasă :)

 Cerdacul Stanciului – Padina Lancii – Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1085 m): 1h 30

Mai departe a urmat coborârea spre cabană… care a fost cu multe peripeţii. După o zi întreagă în care vremea ne-a păsuit… la un moment dat a început în final să plouă. Îniţial nu foarte tare, dar tot ne făcea să mergem cu capetele în jos. Dar cu toate astea, aveam un chef de vorba de ai fi zis că făcusem toţi pauză de vorbit de o lună. Şi fiindcă pe aici sunt foaaarte multe marcaje şi intersecţii de trasee, la un moment dat ne-am trezit că nu mai suntem pe marcajul bun. Ne-am scos hărţile, ne-am scos GPS-urile.. şi ne-am dat seama că suntem deja înscrişi spre Poiana Tămăşel pe triunghiul roşu. Ratasem coborârea spre stânga pe cruce galbenă. Cum e posibil aşa ceva??? Eh, lasă, hai să mergem mai departe aşa, crezând că nu mai e mult până la poiană.

Şi dă-i, şi mergi, şi mergi.. ploua din ce în ce mai tare… spatele meu deja mă omora….

La un moment dat… ne dăm seama că urmează să avem de urcat. Oh, no, no! We won’t have any of that! Aşa că am hotărât să ne întoarcem până când găsim traseul pe care trebuia să ne întoarcem. Aşa că am băgat viteză! Şi culmea, nici nu a durat mult.

Ratasem coborârea din pură neatenţie… Eh, se mai întâmplă.. dar când se întâmplă pe ploaie.. nu era prea fun :P Cam de când am început coborârea a început şi ploaia mai tare. Curgea pe noi şiroaie şiroaie, noroc că aveam pe noi haine impermeabile, unii mai mult decât alţii…

Şi cum la mine durerile nu vin niciodată singure, la coborâre mă lasă un pic spatele (dacă am noroc) şi mă ia genunchiul drept. O durere laterală destul de punctuală, extrem de misterioasă, care se opreşte brusc în momentul în care mă opresc sau urc. Dacă mai are cineva asemenea simptome, rog să îmi spună dacă ştie ce e de facut!

Când am ajuns la cabană în final… eram muraţi din cap până în picioare. Ţin minte şi acum cum îmi şiroia apa pe faţă, pe ochelari, şi abia mai vedeam pe unde merg. Bocancii făceau fleoşc-fleoşc, şi nu visam decât la adidaşii pe care avusesem inspiraţia să îi iau cu mine.

Seara am petrecut-o foarte frumos, la foc în foişorul cabanei, şi apoi am tras un somn bine meritat la căldurica sobei.

A doua zi ne-a adus o surpriză foarte frumoasă: vreme excelentă şi numai bună de relaxare lângă cabană. Nu mai vroiam să facem niciun traseu azi (de fapt nici nu prea mai aveam ce traseu să facem acolo în zonă) ci plănuisem să ne jucăm cu animăluţele.. să facem poze… să ne bucurăm de munte în tihnă.

Abia acum am văzut şi noi cât de frumos se vede „fereastra” din Piatra Craiului cu Cerdacul Stanciului în ea. Nu îmi venea să cred cât de mic arată de aici de jos şi că noi fusesem acolo sus cu o zi înainte.

După, ne-am ocupat timplul cu animăluţele cabanei. Puişorii de vreo lună erau aşa de drăgălaşi încât nu cred că vreo cineva nu ar fi fost înduioşat de ei. Mai ales când îi vedeai claie peste grămadă, unul în capul altuia, toropiţi de soare sau puşi pe joacă.

Dar nici de la Ozzy, o minunăţie de Collie de cea mai mare frumuseţe, nu ne puteam lua ochii. Ne-am chinuit tare mult să îi facem o poză în care să stea locului. Avea o energie de zici că băuse red bull nu alta!

După vreo câteva ore de leneveală şi poveşti printre poze.. am zis să o luăm şi noi din loc.. aşa… agale… că nu ne grăbim.

Nu fără a mai face câteva poze cu ce lăsam în urmă…

Plimbarea până înapoi la maşini a fost super frumoasă… şi ne-am putut bucura de Valea Dragoslăvenilor în toată splendoarei ei.

Concluzii şi sfaturi:

Nu faceţi ca noi :P

1. Nu vă daţi întâlnire în locuri fără semnal. Noi puteam bine mersi să ne întâlnim la Podul Dâmboviţei, şi de acolo să pornim pe drum împreună.

2. Atenţie la multitudinea de marcaje din zonă. Sunt indicatoare suficiente, nu aveţi cum să vă pierdeţi, numai că trebuie sa fiţi atenţi, mai ales pe porţiunile cu marcaj dublu.