Munţii Dolomiţi, ziua 4: 12 septembrie 2011
Masiv: Alpe di Lusia
Plimbare pe jos prin Pozza di Fassa
Cu masina: Pozza di Fassa – Fango (Fanch): 12 km
„Explorarea” transeelor din primul razboi mondial
Cu masina: Fango – Passo San Pellegrino: 5 km
Cu masina: Passo San Pellegrino – Ronchi: 8 km
Telegondola pana la Le Cune (12 euro dus întors) şi plimbare pana la Rifugio Lusia şi înapoi
Cu masina: Ronchi – Predazzo – Bergamo – Stezzano: 270 km parcurşi parţial pe autostradă (3h 30)
Cazare la Hotel Albi, Stezzano (nu recomand)
A patra zi a fost şi ultima petrecută în Dolomiţi. Fiindcă seara trebuia să ajungem în Stezzano, o localitate de lângă aeroportul Bergamo (aveam zbor destul de dimineaţă a doua zi), am hotărât ca în ultima zi să facem doar câteva plimbări de explorare. Că am ajuns să descoperim mai multe decât ne-am propus iniţial, asta a fost doar fiindcă suntem foarte norocoşi :)
Dimineaţă, după un mic dejun foarte bun la hotel (unde n-am ştiut ce să aleg din câte prăjituri delicioase aveau, aşa că m-am îndopat ca sparta cu câte au intrat), am plecat la o mică plimbare pe jos prin Pozza di Fassa, în principal ca să-mi iau un magnet :) Mă mir că m-am mai putut mişca de la atâtea prăjituri…
Hotelul Monzoni din Pozza di Fassa la care am stat
Ca paranteză, Val di Fassa (adică zona cu Canazei, Pozza di Fassa, Vigo di Fassa, etc) nu prea o recomand pentru o şedere mai lungă de o noapte. Nu de alta dar localităţile sunt mai mari, mai dezvoltate, şi nu mai există aspectul acela de staţiune tradiţională din Munţii Dolomiţi. Dacă vreţi ceva de genul ăsta, pentru mai multe zile, recomand mult mai mult Val Gardena (zona cu Ortisei, Santa Cristina, Selva di Val Gardena), este mult mai frumos acolo.
Hotelul nostru era localizat chiar central în Pozza, şi nu ne-am plimbat mult căci nu prea am avut ce vedea. Este acolo o biserică foarte frumoasă, dar din păcate dimineaţa nu aveam cum să-i facem poze cu faţada. Aşa că am plecat destul de repede, dar numai după ce mi-am luat un mic breloc-carabă suvenir, căci magneţii erau urâţi :( Şi uite aşa am rămas eu fără magnet. Dar nu-i nimic, mă revanşez eu vara asta :D
Am plecat deci cu maşina din Pozza, cu gândul să mergem în Passo Pellegrino şi să luăm telecabina până la Col Margherita (2513 m) de unde înţelesesem că panorama chiar merită.
În drum, am oprit într-o mică aşezare numită Fango (Fanch) care apare pe google maps dar eu n-am gasit nimic despre ea nicăieri. De aici pornesc nişte trasee prin Alpe di Lusia, dar nu asta ne interesează acum. Ca să vă zic sincer… eu am oprit aici că să merg la „natural toilet”, nu de alta dar ca să nu fac pe mine (nu râdeţi!).
Şi cum vizitam eu aşa „toaleta naturală” prin pădure, am dat de nişte pancarte:
La o cercetare mai amănunţită, am descoperit ceva ce nici prin cap mi-a dat că voi descoperi aici (mai ales că eu, să fim serioşi, venisem aici cu treburi mult, mult mai importante!). Este vorba despre nişte rămăşiţe din tranşee şi ascunzători din primul război mondial.
Atunci ne-am dat seama că trebuie să examinăm mai bine panoul lângă care parcasem. Se pare că fix aici, între Moena şi Passo San Pellegrino, se află o mulţime de astfel de dovezi, rămăşiţe, sau cum vreţi să le ziceţi, care sunt extrem de interesante. Aşa că după ce le-am explorat un pic pe cele de pe partea stângă a drumului (ce să facem, acolo m-am gândit eu prima dată că aş găsi o toaletă naturală mai bună) am trecut şi pe partea dreaptă şi am urmat o mică potecuţă prin pădure, îndemnaţi de panoul de mai jos:
„Marele război” se pare că a lăsat ceva urme, nu glumă…
Pe panouri scria diverse chestii pe care nu prea le pricepeam noi, căci niciunul dintre noi nu prea le are cu italiana sau germana, dar Guerra 1914-1918 am pricipit şi noi…
După ce am considerat că am explorat zona suficient, am plecat mai departe spre San Pellegrino. Aici am mai descoperit o chestie interesantă, şi anume Lacul San Pellegrino, la care am ajuns tot aşa, pe o mică potecuţă.
Pe aici nu era mai nimeni…
Linişte şi pace…
Panduţa noastră vânjoasă de la Avis
Aici am realizat pentru prima dată că zona aceasta, care iarna presupun că e full la cate domenii schiabile sunt în zonă, era acum pustie. Ajunşi la telecabina din Passo San Pelegrino, am constatat că e nici mai mult, nici mai puţin decât ÎNCHISĂ. La fel ca şi toate telescaunele care mai erau în zonă. Oameni… foaaarte puţini pe aici. Ceea ce dovedeşte clar că totul se cam închide toamna aici. Totuşi, în alte zone mai populate, după cum aţi văzut, instalaţiile de transport pe cablu sunt deschise cam până la 15 septembrie, poate şi mai mult. Dar aici… cine ştie de când era totul închis… Stau şi mă întreb de fapt dacă o fi deschis vara…?
Lăsaţi cu buza umflată, ne-am luat tălpăşiţa de aici, şi până la urmă ne-am hotărât să luăm totuşi o telegondolă până sus, nu de alta dar să mai respirăm pentru o ultimă dată aer de Alpi de peste 2000 m :)
Am luat astfel telegondola din Ronchi, unde de asemenea era pustiu. Telegondola este în 2 etape, iar Chalet Valbona este la staţia de sus a primului tronson.
Telegondola are pauză la prânz şi când am coborât sus, nenea de acolo ne-a întrebat dacă e ok pentru noi, că el tre să ia pauză :P
Normal că era ok, doar n-am venit acolo să stăm 5 minute. Am pornit aşadar la o plimbare.
De la staţia superioară a telegondolei, numită Le cune, la 2200 m, începe traseul pe creasta Alpilor Lusia. (De aici se poate ajunge şi la o via ferrata 1A, adică cea mai cea mai uşoară, pentru care nu este nevoie de echipament, decât dacă poate aveţi rău de întâlţime, caz în care mai bine aţi încerca alte sportui :) Dacă vreţi să vă dat detalii despre via ferrata asta, let me know). Prima porţiune coboară până în Passo di Lusia, unde se află şi Cabana (Rifugio) cu acelaşi nume. Bucata aceasta nu aş putea-o numi cu adevărat traseu, nu de alta dar uitaţi-vă şi voi ce au făcut şmecherii: au turnat două benzi dintr-un fel de asfalt doar cât să încapă roţile pe ele, pentru că presupun că refugiul se mai aprovizionează şi de la telegondolă, drumul fiind foarte scurt, numai că panta era prea abruptă şi astfel şi-au făcut viaţa mai uşoară.
Totul e făcut evident foarte elegant, fără să strice foarte tare aspectul, căci alta era dacă asfaltau aici un drum de lăţime normală. În schimb nici nu l-au lăsat drum forestier ca la noi, care arată ca naiba şi te mocirleşti prin el dacă îl iei la picior… Cap domne, cap tre să ai! Atâta!
Până şi un utilaj arată bine în zonă :D
Lângă Rifugio Lusia există şi un monument închinat eroilor din primul război mondial
Celor căzuţi…
câteva floricele…
Trebuie să vă spun că era groaznic de cald. De fapt mai mult zăpuşeală aşa… dar nu din aia de ploaie.. căci era soare. Aşa că ne-am învârtit ca nişte muşte bete o grămadă de timp ca să găsim un loc amărât cu umbră, ca să nu ne mai bată soarele în cap.
Din păcate, oricât ne-am târât noi ca şopârlele pe lângă un copăcel, un tufiş, ceva, n-am găsit nici un loc de umbră optim. Adică toate erau ba în pantă, ba pe jos era pământ, şi nu iarbă.
Drept urmare, a trebuit să-mi iau gândul de la cele câteva clipe de linişte şi pace pe iarbă la care visasem. Nici în cabană n-am putut intra, pentru că scria clar că era închisă. Bine, înăuntru erau vreo câţiva oameni, ba chiar a ieşit cineva afară la un moment dat, dar nu era deschisă pentru turişti.
Aşa că a trebuit să ne întoarcem la telegondolă după o vreme.
Aici a trebuit să aşteptăm o vreme ca să iasă din pauză şi să îi dea din nou drumul, timp în care… ia şi încearcă să găseşti vreo umbră dacă poţi. Iar aicea era şi mai rău! Nu era niciun copac! Niciun tufiş! Nic! Aşadar n-am avut de ales decât să mă târăsc sub singurul loc cu umbră pe care l-am găsit…
… o masă…
Nu râdeţi…I’m not particularly proud of myself… :)) Dar zău că leşinam dacă mă mai bătea mult soarele în cap!
La coborâre din telegondolă am stat şi m-am uitat ca prostu (sau ca mâţa în calendar, cum vreţi voi) la panourile imense pe care le aveau pe pereţi.
Şi când am văzut că aveau şi panou cu pârtiile, cu alarme de avertizare în caz de pericol de avalanşă şi alte chestii din astea… Am zis că nu-i adevărat!
După ce am trăit s-o văd şi pe asta, ne-am suit în maşină, am zis good bye Dolomites, şi am pus pe GPS Stezzano. Daaaaaaaar…..
N-am putut să mă abţin şi am mai oprit o dată, o ULTIMĂ dată, într-un mic spaţiu de pe marginea drumului, pentru câteva poze deasupra localităţii Moena, foarte fotogenică de altfel. Precum şi o intrare într-un tunel din zonă :)
Concluzie: în Dolomiţi cam oriunde ai fi şi oriunde te-ai uita, sigur găseşti ceva fotogenic!
Şi cu asta s-a cam încheiat aventura noastră Dolomitiană, dar n-aş putea spune acelaşi lucru şi despre aventura noastră din această minivacanţă. Şi când spun asta nu mă refer la micile peripeţii (a se citi nervi) de pe drumul de întoarcere când, am încercat din răsputeri să nu ne întoarcem pe autostradă, dar nu am reuşit să fac asta decât până în Trento, căci cam pe acolo.. the GPS outsmarted me…
Am încercat toate modalităţile să mă înţeleg cu el… Mai întâi l-am înjurat (cred că aici am greşit grav, iremediabil şi de neiertat). Nu de alta dar m-a scos efectiv din pepeni. Când am văzut că nu merge aşa, l-am luat cu frumosul. Hai, măi măi, hai la mama, te rog eu frumos, nu mă băga pe autostradă, ţi-am debifat autostrăzile, ce-i cu tine, nu ţi-e bine, te-ai înecat, ţi-a intrat praf, să te cureţe mama? Fi-ţi-ar capu să-ţi fie de GPS prost şi bătut în cap… U little SOB, %&/%¤#!
Îmi pare rău, am încercat şi cu vorba bună, zău! Aţi văzut doar! Dar răbdarea mea e mai scurtă decât distanţa de la mână la gură, aşa că m-am întors rapid la partea cu înjuratul, şi evident că sub nicio formă nu a mai vrut să coopereze cu mine, aşa că am rămas pe autostradă până la capăt. Nu fără să-mi mai facă iar o mie de nervi când să ieşim de pe autostradă spre Stezzano. Eu dădeam să ies, el mă băga înapoi. Aaaaaahhhhh! Am zis că turbez!
Dar mă rog, să lăsăm asta, it’s not good for my health :))) Nu astea au fost peripeţiile de fapt. Nici măcar a doua zi nu am trecut prin emoţii, deşi când am plecat de la hotel am stat un pic cu inima strânsă că nu nimeresc intrarea la aeroport în parcarea Avis, dar am reuşit să fac şi asta. Nici măcar la predarea maşinii nu am avut probleme (deşi, să fim serioşi, când predai cheia printr-o gaură din uşa ghişeului, nu văd ce doamne iartă-mă probleme ai putea avea. Deşi….). Nici măcar cu avionul sau cu bagajul meu de mână un pic cam prea fluffy n-am avut nicio problemă. Ca să nu mai zic că am ajuns numai bine ca şi timp, ne-am îmbarcat ca oamenii normali, nu ne-a luat nimeni la întrebări, zborul a fost super ok şi am ajuns înapoi acasă safe and sound in no time, şi vacanţa s-a încheiat fără incidente.
Nu, adevărata aventură s-a întâmplat cu o seară înainte, în Stezzano, un orăşel cu o arie de 9 km pătraţi şi o populaţie de 12.000 de oameni. Ar fi pur şi simplu logic să vă întrebaţi ce „in the name of God” se poate întâmpla în aşa un loc, şi într-o luni seară pe deasupra. Well… să o iau cu începutul.
După câteva ore pe autostrăzi în care am dus o luptă strânsă de IQ cu GPS-ul, pe care în final am pierdut-o lamentabil și extrem de rușinos, am ajuns în Stezzano, la hotel.
Intrăm înăuntru, ne întâmpină un nene zâmbăreț, ne dă cheia, noi dăm să plătim, iar el la fel de zâmbăreț ne spune că ne-a încasat deja contravaloarea de pe cardul de credit cu care am făcut rezervare. (Ceeee? Ai făcut ceeee??? I kill yooooouuuu!!!!! Hmmm, să ne calmăm.)
– Yes, yes, it’s ok, no problem… (Breathe in, breathe out, breathe in…)
Mă rog, trecem peste. Intrăm în cameră, toate bune și frumoase, nimic suspect. No, bun, atunci hai să ne mișcăm mai cu talent spre un loc cu haleală că deja nu mai e amuzant. Oricare dintre voi, sunt sigură, știe cam cât de apetisantă poate părea și o coajă de copac după o tură pe munte sau chiar și doar după câteva ore petrecute la altitudine, inspirând aer de munte. Așadar, e lesne de înțeles că după ce nu mai mâncasem de dimineață de la ora 9, acum pe la ora 17 eram leșinați spre inconștienți de foame.
Așadar am ieșit din hotel așa de repede încât puteai să spui că nici n-am fi intrat vreodată. Din păcate, înclin să cred că prezența noastră a fost foarte departe de a fi neobservabilă. Și asta nu pentru că am fi cumva niște VIP-uri care ar fi recunoscute chiar și într-un oraș cel puțin obscur precum Stezzano. În niciun caz. Ci pentru că, vedeți voi, în bagajul nostru de mână în care trebuia să încapă diverse articole sportive pentru 4 zile la munte, n-au mai încăput și haine și încălțări normale, de oameni normali, care se poartă într-un oraș normal. Așa că sunt sigură că toată lumea a observat doi nebuni îmbrăcați în haine de munte și, ce era și mai rău, încălțați cu bocanci. În septembrie. La 200 de metri altitudine. La 25 de grade Celsius. Dacă nu cumva chiar ne-au dat și la știri a doua zi dimineață: “Aseară, liniștea micului oraș Stezzano din Regiunea Lombardia a fost tulburată de prezența a doi indivizi îmbrăcați foarte dubios, posibil înarmați și periculoși. Au bântuit preț de cel puțin o oră în zona centrală a orașului, foarte grăbiți și cu o căutătură ciudată în privire. Spre înserat au dispărut fără urmă. Poliția este deja în alertă pentru că nu se știu intențiile celor doi suspecți. Cine i-a văzut este rugat să sune la Poliție sau Carabineri”- alături, o poză cu noi doi în tricouri de la Decathlon și dacă te uiți cu atenție, se văd și șosetele, tot de la Decathlon.
Aaaaanyway, unde eram? A, da, ieșim din hotel. Target set: Foooood! Ne dăm seama amândoi de ușoara penibilitate a apariției noastre, așadar când vedem câteva fețe mirate fix în dreapta ieșirii din hotel, plecăm capul și traversăm strada, cu scopul de a ne îndepărta cât mai repede. Sau, în sinea noastră am crezut că seamănă cu niște mafioți locali și am mărit pasul de frică. Oricare dintre cele două variate. Care vreți voi :)
Oricum, misiunea noastră principală era a găsi mâncare, din aia, de mâncat, așa că atenția noastră la detalii nesemnificative era redusă considerabil. Primul lucru logic pe care l-am putut face a fost să găsim calea spre centru. Acolo e musai să fie de haleu. No bun, păi asta îi simplu, urmărim indicatoarele rutiere. Zis și făcut, așadar în vreo 5 minute ne aflam deja într-un loc asupra căruia am decis rapid în unanimitate că probabil este centrul. Probabil.
Primul lucru extrem de inteligent a fost să intrăm în primul local deschis depistat. Ah, damn, e doar un bar. Nu contează, mai departe ostași! Ah, da, suntem numai doi 2. Mă rog. Detalii. La ce zgomote emit stomacurile noastre acum… aș putea să jur că suntem o întreagă armată care n-a mai mâncat de secole.
Următorul local, tot bar. Băi, da ăștia ce au, sunt niște bețivi notorii? Ei, fir-ar să fie, hai totuși să întrebăm pe cineva unde mâncăm și noi în orașul ăsta că deja nu mai era amuzant de când am ajuns la hotel, darmite acum.
Și dă-i și întreabă. Eh, până aici ne-a fost. Cine credeți voi că știe engleză în Stezzano? Nu știu, poate profa de engleză, dar în niciun caz tipa de la bar.
- Ahm, hello, do you speak english?
Dat din cap în semn că nu
- Hmmm, oare de ce nu mă mir… Eh, nu-i nimic, io te-întreb prin semne și tu zi așa, că văd eu ce-nțeleg…
Și-i dă gagica în italiană, jumate prindem, jumate potrivim și noi ca surzii, important e că am înțeles esențialul: Noi nu servim mâncare din asta…. în farfurii, doar gustări.
Ah, pai bai fată tu nu te uiți la noi? Uită-te și tu un pic la fața noastră… Ți se pare că arătăm noi a oameni care se satură cu o gustare caldă? Nu, nu, deci arătă tu aici la noi direcția-n care să facem pași spre locul ăla așa fermecat în care ni se pune o farfurie cu o halcă de ceva sub nas, tu înțelegi?
Cumva domnișoara a priceput semnele noastre disperate de maimuțici în căutare de banane și ne-a arătat cu degetul către un restaurant de vis-a-vis. Aaaaleluia! O aură magică a încadrat restaurantul cu pricina iar noi am pornit într-acolo ca niște zombi care își urmează stăpânul.
Atât. Deja salivam și vedeam numai fripturi aromate sau paste italiene squisito, nu alta. Mă mir că n-a dat vreo mașină peste noi în timp ce traversam în transă culinară strada. Deși, dacă stau și mă gândesc acuma, dacă s-ar fi întâmplat asta, ne-ar fi luat ambulanța, ne-ar fi dus la spital, ar fi venit ora cinei, și TOT am fi mâncat mai repede decât așa. Căci nu știu cum frate de avem noi norocul ăsta, dar pe ușa restaurantului scria mare cât capul meu pe una dintre uși: LUNEDI CHIUSO. Creierele noastre deja surescitate au făcut un mic scurtcircuit. Era clar. Orice om normal poate să bage mâna în foc că LUNEDI înseamnă luni. Dar chiar dacă o amintire vagă îmi spunea că dimineață, când am ajuns în fața ușilor închise ale unei telecabine, parcă și pe ea scria tot CHIUSO, n-am putut să nu fac tot posibilul să mă asigur să nu care cumva să fi înțeles prost semnificația cuvântului CHIUSO. Așadar am făcut același lucru pe care l-ar fi făcut oricine, și anume l-am înghiontit pe Cristi să intre totuși să întrebe dacă nu cumva e o greșeală sau ceva, și azi ori nu e luni, ori nu e închis, ori sunt ei proști. Pentru că vedeți voi, acolo erau două uși, dintre care doar una era închisă, deci după părerea mea, o ușă deschisă e o invitație de a intra.
Cred că e mai mult decât inutil să vă spun că n-a avut nici cel mai vag succes. Now what? Zic, uite, e un magazinaș cu reviste vis-a-vis, hai să întrebăm.
Aici, aceeași poveste. Dăm de un nene.
Nene, știi engleză? Nu. Ei, nu-i nimic, ne descurcăm, oricum deja am învățat un cuvânt în plus de la ultima discuție. Dacă o mai țin mult așa, o să învăț tot dicționarul.
Cum înțelege el ce vrem, iese ușor ambalat din magazin, și ne arată mândru restaurantul de vis-a-vis. Noi, cu jumate de față plângând (de ironia sorții) și cu cealaltă rânjind până la urechi (de mândrie că numai ce am învățat un cuvânt nou și ia-uite că deja îl și punem în aplicare) și zicem în cor: CHIUSOOOO….
Ah, dar stai, nenea are un plan B. Se întoarce către stânga și începe, în italiană desigur:
– Păi să vedeți. Mergeți voi așa înainte, lăsați în stânga drumul care duce la orașul X (introduceți aici denumirea unui oraș pe care nu mi-l mai amintesc), mergeți mai departe, treceți pe lângă Y (introduceți aici niște cuvinte în italiană pe care nu le-am înțeles), faceți ușor la dreapta, mai mergeți voi așa un pic și pe urmă în fuuuuund de tot o să găsiți un restaurant.
Oh, ce bine că avem bocanci atunci.
Nu mă întrebați cum am înțeles aproape tot ce a zis, dar cert e că am înțeles, și am pornit din nou, de data astă fără nicio aură magică la orizont, dar puteam să jur că văd luminița de la capătul tunelului.
Mergem noi ce mergem, lăsăm în stânga drumul care duce la orașul X, mai mergem un pic, și… șoc! pe stânga pare a fi un restaurant sau ceva… Fii atent, are mese înăuntru!! Pe eeeeeeel!
Aici găsim două domnișoare. Niciuna nu știe engleză, evident, dar sunt foarte drăguțe și ne spun că nici ele nu au mâncare -mâncare, ci doar niște sandvișuri calde, hamburgeri & stuff, dar ne îndrumă de asemenea spre restaurantul indicat și de nenea de dinainte. Așa că lăsăm mirosul de pseudo-mâncare în urmă și plecăm spre mecca restaurantelor din Stezzano. Și mergem noi ce mergem, și la un moment dat ne oprim ușor apocaliptic, concluzionând la unison: cred că am ajuns în “fund de tot”. Peste drum, se întrezărește ceva. Strada e pustie, scenariul deja ușor tomnatic, un vânticel mătură câteva frunze căzute pe jos, și în timp ce traversăm strada în reluare, în fundal pot să jur că aud o coloană sonoră de final fericit de film.
Din păcate filmul se chema CHIUSO. Deși am zis că mi se pare, nu, nu mi se părea deloc. Pe ușă trona mare același “LUNEDI CHIUSO” și aici nici măcar o ușiță pentru câini nu era deschisă, că jur că mă târam prin ea și mă milogeam până ne dădea și noua cineva ceva ca lumea de mâncat. Nu, era pustiu, nu era nici naiba, pentru că vorba aia, în Stezzano doar nu se mănâncă lunea, unde s-a mai pomenit așa ceva, să vrei să mănânci lunea?
În momentul ăla nu mai aveam sincer nicio opțiune. Eram deja într-un cartier de case, nu mai aveam pe cine să întrebăm dacă, în numele bunului Dumnezeu, există vreun loc în orașul ăsta care servește mâncare lunea. Așa că nu am avut de ales și ne-am întors la oferta de nerefuzat de a mânca un hamburger și nu-știu-ce-sandviș-italienesc pe care o refuzasem politicos mai devreme. Că și așa, acuma sincer, era probabil singurul local în care am fi fost primiți așa frumos costumați. Sandvișul ca șandvișul, dar hamburgerul… mmm… hamburgerul… evident că a fost cel mai bun hamburger pe care l-am mâncat vreodată. McDonalds, KFC… neaaaah!
Drept pentru care am luat două, ca erau și ieftine, și după ce ne-am asigurat că ne-a săturat, am mulțumit frumos și ne-am retras spre hotel. Până la urmă… n-a fost așa de rău. Da poate ar fi fost mult, mult mai bine dacă am fi observat restaurantul de la parterul hotelului nostru când am plecat, nu când ne-am întors. În apărarea mea, jur că nu era deschis când am plecat!
***
Rezumat chestii utile:
Ghid folosit pentru via ferrata (nu ne-a trebuit astăzi ci în celelalte zile): Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I – este foarte util, fără el nu văd cum se poate planifica o excursie de mai multe zile de via ferrata. Conţine o clasificare pe dificultăţi a via ferratelor, detalierea traseelor, şi detalii despre oraşele/staţiunile principale din zonă în ceea ce priveşte dotările (bănci, magazine sport, etc) şi cazare (mai scumpă, mai ieftină…)
Harta celor 4 zile:
Vizualizaţi Dolomiti, sept 2011 pe o hartă mai mare
Ziua 1 – roşu
Ziua 2 – verde
Ziua 3 – albastru
Ziua 4 – roz
(Daţi click pe linkul de sub hartă şi jucaţi-vă cu zoom-ul ca să înţelegeţi ceva)
Traseele sunt desenate schematic cu verde şi au în mijloc şi un brăduţ verde. Am desenat cu o linie şi acolo unde am folosit telegondole sau telescaune. Sper sa vă ajute, iar pentru întrebări nu ezitaţi să mă trageţi de mânecă.
Super! Mi-a placut seria ta de povestiri din Dolomiti! Frumosi munti, trasee, localitati etc. Frumoasa vacanta! Alpii sunt extraordinari!
App. mi-am comandat si eu gidul recomandat de tine, Via Ferrata: A Complete Guide to France, plus alte giduri despre Alpi, ca nu m-am putut abtine la cate erau acolo :))! Merci mult!
Bravo! Super! Crede-ma ca stiu cum e, am facut prapad de multe ori.. Mi-am comandat anul trecut ghiduri pe care nu le voi folosi nici macar anul asta dar… :P Nu m-am putut abtine!
am si eu o intrebare daca se poate: cat a costat excursia? fara avion si masina inchiriata m-ar interesa. adica strict cazare si mancare.
chiar ma intereseaza o iesire de genul pentru anul asta. merci.
ps: daca tu consideri ca trebuie, PM-ul e disponibil :)
oau este absolut superb aici
@Vlad: Ah, nu este nicio problema, costurile deja le-am publcat aici http://www.viajoa.ro/altele/la-munte/mini-vacanta-dolomiti-itinerar-costuri-si-alte-impresii-si-sfaturi
iar detaliile planificarii aici http://www.viajoa.ro/altele/la-munte/m-am-intors-intreaga-din-dolomiti-cum-fost-pai%E2%80%A6
Pe scurt,
Inchiriere masina: 142 euro / 4 zile de la AVIS
Benzina: 62 euro / 700 km cu Fiat Panda
Echipament Via ferrata: 12 euro / persoana / zi x 2 = 24 euro
Telegondole: 95 euro
Taxe drumuri: 26 euro
Mancare + dulciuri pentru munte: 127 euro / 2 persoane – 4 zile
Suveniruri: 10 euro (un breloc si un calendar mic)
Cazare + mic dejun: 250 euro / 2 persoane, adica:
60 euro / camera + mic dejun / zi la Rifugio Passo Sella x 2 zile
60 euro / camera + mic dejun la Hotel Monzoni, in Pozza di Fassa
50 euro / camera la Hotel Albi, Stezzano
5 euro / un sandvis in aeroport x 4
Total: 735 euro / 2 persoane – 4 zile
Scade tu te rog acele lucruri pe care nu le ve folosi,
Multumesc frumos pentru informatii. :)
Cu placere!