Norvegia: Fiordul Geiranger

Prima noastră zi în a doua tabără de bază a început bine. Ne-am trezit (devreme, căci mai mult de 7:30 nu se punea problema să lenevim în pat), ne-am reamintit cât de super e căsuța noastră și campingul, și am ieșit repejor afară la spălat pe ochi. Când colo, ce să vezi? Aveam un musafir în curte:

Unul miiic tare de tot, așa de mic că aveam impresia că a ieșit din pământ. Nu știu ce făcea mititelul pe acolo, dar noi ne-am scos imediat aparatele să facem poze. Nu e ca și cum nu mai văzusem astfel de vapoare niciodată, dar atât de aproape și într-un loc care pentru mine era atât de mic, niciodată, ceea ce făcea din el o adevărată apariție.

Mai mult decât atât, pe lac era coborâtă o ceață superbă, care făcea peisajul unul mai mult decât misterios. Pentru astăzi nu se anunța cea mai grozavă vreme, dar măcar nu se prognozase ploaie (ceea ce din start ar trebui să se considere vreme excelentă în Norvegia), iar pe la Geiranger apărea și un strop de soare, așa că am ales să mergem acolo. Fiind acum ajunși într-o tabără de bază în care aveam să stăm 3 zile, puteam alege în fiecare dimineață la care dintre cele 3 „destinații” dorite să mergem în funcție de vreme. Asta e frumusețea unei ”tabere de bază”.

Momentan era însă destul de închis totul, nici nu se vedea dacă deasupra ceții erau nori sau soare. De aceea, când cu o seară înainte îmi scrisese un prieten că în nord există o activitate super intensă a aurorei boreale, ceva nemaiîntâlnit de multă vreme în acea perioadă, nici măcar nu m-am gândit că am avea vreo șansă.

În septembrie și atât de jos în latitudine sunt slabe șanse, de altfel nici prin cap nu-mi trecuse vreun moment în planificarea acestei călătorii gândul la auroră. Aurora mi se părea așa… ceva care se vede doar iarna și doar la nord de tot, și când spun nord mă refer măcar Tromso. Așa că am zis eeeeh, n-aaavem noi norocul ăsta! Și mi-am văzut mai departe de treabă.

Pe drum până la Geiranger am oprit iarăși de vreo 7 ori. Era ceva absolut fenomenal. Nu știam ce mă fascinează mai tare, ceața pe lac, versanții abrupți ce se ridicau din apă ca niște creaturi masive supranaturale, peisajul ce iarăși începuse să se schimbe total pe măsură ce ne apropiam de granița cu Romsdal (nu mai văzusem până acolo asemenea munți imenși înălțându-se chiar de pe malul fiordurilor sau al lacurilor), sau piscurile înzăpezite ale unor munți ce păreau de neatins (deși altitudinea lor abia depășea 1800 de metri. Iar noi eram la nivelul mării.

Ăsta e unul dintre farmecele Norvegiei. Că ești la nivelul mării, dar ești înconjurat de munți. E ceva absolut fantastic!

A, și tunelurile! Să nu uităm de tuneluri. Nici nu cred că le-am menționat până acum, deși le întâlnisem deja de nenumărate ori. Ei, Norvegia e plină OCHI de tuneluri. Și nu orice fel de tuneluri, ci multe din acelea super înguste, de strângi tare din… când vine o mașină din sens opus. Și ȘTIAM că sunt înguste în momentul în care intram și vedeam cum pe mijlocul asfaltului nu exista nicio dungă albă care să delimiteze 2 benzi. Iar unele tuneluri nici măcar nu erau integral asfaltate. A fost ceva… de vis.

N-am ce spune, sunt fun, dar de la un punct încolo, te cam saturi. Iar în ziua asta, n-am avut decât 3 tuneluri înguste de traversat, la care s-au adăugat și 3 serii de serpentine, iar într-un final am ajuns și noi în Romsdal abia pe la 12.

Prima dată am urcat o serie de serpentine și am mers la un punct de belvedere care se cheamă Ørnesvingen-eagle Road (se pare), de unde am admirat fiordul, iar din acel punct am făcut și o scurtă plimbare pe o potecă frumoasă și pustie. Apoi ne-am întors, am coborât la loc serpentinele și am condus până în Homlong, de unde am început o drumeție care avea să ne ducă la un punct de belvedere spre cascada 7 Sisters.

Homlong este o așezare foarte mică, unde acum cred că mai sunt doar câțiva localnici și câteva pensiuni și campinguri, dar până în 1950 a fost o simplă fermă de animale de pe marginea fiordului, precum multe altele, fără niciun drum de acces până la ea. În 1950 s-a tras acolo pentru prima dată electricitate și s-a construit drumul de acces, motiv pentru care așezarea a atras turiști, astfel că pe lângă fermă, s-au construit și cabane de camping. În 1979 însă, o avalanșă imensă a ras totul, mai puțin clădirea fermei (și când spun fermă, de fapt mă refer la un fel de stână). Până în prezent lucrurile s-au stabilizat, însă Homlong este închisă în unele perioade din iarnă, pentru că pericolul este prea mare.

Așezarea este așa de mică încât, după ce drumul s-a terminat, abia am găsit un loc să lăsăm mini-mașinuța. Nu există o mega parcare, și nici măcar o mini-parcare, ci doar un loc unde mai erau câteva mașini lăsate, dar dacă n-am fi avut noroc, efectiv nu am fi avut unde să o lăsăm pe a noastră.

Traseul nostru a început cu o urcare destul de pronunțată, și, deși nu se anunța a fi cine știe ce traseu, până la final a reușit să mă cam sleiască de puteri. Atunci a început să mă doară și spatele destul de mult, dar era încă suportabil.

Pe drum nu am întâlnit mulți oameni, dar traseul mi s-a părut unul dintre cele mai pitorești posibile. Prima bucată este pe o curbă de nivel (după urcușul inițial), de pe care, printre picături, puteam zări diverse ferestre spre fiord. Mai mult decât atât, am găsit aproape toată poteca tapetată cu tufe de zmeură, de unde ne-am înfruptat pe săturate, dat fiind că nu avea ce urs să iasă de după ele :P

Apoi am ajuns la Homlongsaetra, o așezare cu 2 clădiri mici și parcă îngropate în pământ, și cu iarbă pe acoperiș. Nu știam ce este, însă la fața locului, un panou informativ ne-a lămurit. Am aflat de pe panou despre istoria și tradițiile fermelor montane de pe marginea fiordurilor norvegiene, despre faptul că “saetra” înseamnă un fel de șopron, și că aceste locuri se foloseau de fermieri (ciobani cum ar veni) pentru a duce animalele la păscut sus pe munte. Homlongsaetra de exemplu era folosită de fermierii din Homlong (așezarea de care ziceam mai sus) pe timp de primăvară.

Fermierii în sine însă nu veneau aici, treaba asta cu dusul animalelor pe munte la păscut era de obicei lăsată copiilor, uneori chiar și de 6-7 ani, atât de mici, sau femeilor. Tot de pe panou am aflat că în zona Geiranger există numeroase astfel de așezări tip ” saetra”, dar majoritatea sunt dezafectate și/sau folosite acum pe post de case de vacanță sau au fost transformate în cabane pentru turiști. Există însă una care încă mai există și astăzi, cu o istorie de 300 de ani, și se află un pic mai departe de unde eram noi, la Norddal. Are 300 de capre de lapte, fiind astfel una dintre cele mai mare ferme de capre din Norvegia. O comoară prețioasă a Norvegiei, și în special a fiordului Geiranger, ceea ce nu e de mirare dat fiind că acesta este patrimoniu UNESCO, drept pentru care este și atât de cunoscut.

Scurtă pauză de pronunție, nu de alta dar mie până și cu denumirea asta mi-a fost greu la început, pentru că nu pricepeam cum se pronunță corect, dat fiind că la noi “ge” are o pronunție specială. Așa că am întrebat-o pe Aura, când am fost pe la ea în august, după care, pentru că evident uitasem între timp, am întrebat-o și pe Iulia. Este ”Gai-ran-găr”. Simplu, nu? Toate par simple după ce ți se explică și le auzi de câteva ori. Dar sper că explicațiile mele pe silabe ajută :D

Anyway, revenind. După Homlongsaetra a urmat o porțiune plată destul de mlăștinoasă, prin care am cam bombănit nițel, dar și o serie de puncte de belvedere pe care le ochisem pe aplicația MAPS.ME, care și de data asta ne-a ajutat foarte multe.

Mi-au plăcut mult aceste locuri, nu numai datorită priveliștii, dar și fiindcă era atât de pustiu pe acolo încât aveam impresia că totul era al nostru și că putem explora în voie, căutând calea cea bună printre cotloane.

După aceea am atins și punctul maxim de altitudine al traseului, de unde am început coborârea. A fost o porțiune foarte frumoasă, aeriană în câteva locuri și asistată de lanțuri sau cabluri, după care a început o coborâre super abruptă, atât de abruptă că deja începusem să ne facem griji în privința urcatului înapoi, nu de alta dar deja eram destul de obosiți.

Când am ajuns într-un final la Sfagefla, scoțând capul din pădure, am avut senzația că ne-am teleportat undeva în alt spațiu, altă galaxie, alt an. Undeva cu muuult în urmă. Clădirile vechi ale fermei aveau același tipic acoperiș cu iarbă, și era atât de liniște, încât nu îți venea să zici nici pâs, că aveai senzația că deranjezi ceva. Vis-a-vis se vedea mare cascada 7 Sisters, și mai aproape de atât nici că puteai să fii de ea, decât dacă erai cu vaporul pe fiord, desigur. Nu avea ea foarte multă apă, ba chiar puțină, dar tot frumoasă era.

Deși era cam înnorat, nu ne-am făcut mari griji, ci ne-am așezat la o masă frumos amenajată pentru a ne lua masa. Ulterior au venit și câțiva stropi, dar nimic însemnat, astfel că aș fi uitat complet dacă nu aș fi văzut acum că aveam husa pe rucsac în unele poze.

Privind celălalt mal al fiordului, pe care 7 Sisters nu era singura cascadă, am realizat în acel moment că în Romsdal toamna deja își făcuse apariția și se făcea simțită. Culorile ei deja pudrau pădurea, și m-am gândit că nu avea să mai dureze mult până ar fi pus stăpânire pe tot peisajul. Mult mai devreme decât la noi, desigur. Tot pe partea cealaltă am văzut și o așezare similară cu cea unde ne aflam noi, și m-am minunat de cum stătea ea așa agățată deasupra fiordului, după care am realizat că așa arată probabil de pe partea cealaltă și locul unde suntem noi.

Acest loc special, Skagefla, este o fostă fermă de animale ce datează din Evul Mediu, care era una dintre cele mai bogate de pe malurile Geiranger, având până la 125 de capre, 8-10 vaci și 2 cai. Ferma a fost în uz și locuită până în 1918, dar apoi a mai fost folosită mult după război pentru păstrarea fânului. Ce mi s-a părut cel mai interesant e că sub ea fiind o ”prăpastie” de 250 de metri, copiii erau ținuți legați atunci când se jucau pe afară, ca să nu cumva să cadă. De jos de la apă până sus există o potecă foarte abruptă, iar pe alocuri este vorba doar de stâncă, astfel că în secolul 19 au fost adăugate balustrade pentru a ajuta localnicii să gestioneze pasajele periculoase. Înainte de asta puseseră niște bușteni de lemn ca să poată trece, și legenda spune că o dată când șeriful urca spre fermă pentru a veni să colecteze taxele, proprietarii fermei au îndepărtat buștenii și acesta a trebuit să facă, desigur, cale întoarsă.

În prezent în fermă mai există câteva clădiri recondiționate de o organizație culturală, Geiranger fiind parte din patrimoniul Unesco și zona fiind protejată prin decretul regelui, dar, deși pare că ar mai veni cineva pe acolo din când în când, cred că acum e doar pe post de atracție turistică. Atâta doar că nu poți intra în clădiri.

De acolo e drept că mi-aș fi dorit mult să coborâm pe poteca incitantă până la apă, după care să existe o posibilitate de a reveni la mașină cu un caiac sau o barcă, ceva. Dar desigur, acesta a fost doar un vis frumos, așa că am luat în primire urcușul susținut înapoi pe poteca pe care și venisem.

Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Utile:

Timpi:

12:30 Homlong

14:15 Homlongsaetra

15:15 Skagefla

Pauză 30 min

16:45 Homlongsaetra

18:00 Homlong

Total: 5h 30

Ghidul folosit de noi pentru călătoria în Norvegia a fost cel emis de Fjord Norway. Îl găsiți de descărcat aici.

Este foarte subțire, dar are absolut tot ce ai nevoie pentru zona Fjord Norway. Inclusiv durate, numărul de plecări pe zi și alte detalii pentru ferry-uri, dar și prețuri pentru anumite taxe de drum și multe multe alte lucruri utile. Este refăcut în fiecare an, astfel că veți găsi în el informații actuale. Din păcate observ acum că nu mai include prețurile pentru ferry-uri, precum cel de anul trecut folosit de noi. Însă prețurile pentru ferry-uri cred că pot fi verificate și online, căci la fiecare ferry este indicat site-ul companiei care îl operează.