Undeva în Romsdal, la aprox. 1 oră jumătate la nord de campingul nostru de Olden, sau, altfel, vreo 2 ore la sud le Alesund, la un capăt de drum, se află mica localitate Urke, de unde se poate urca pe un munte tare frumos, pe numele lui Saksa.
Acolo am decis să mergem în ultima noastră zi de hiking în Norvegia. Era de fapt în plan de la bun început, doar că așa s-a nimerit, să rămână la urmă, conform vremii, nu pentru că ar fi fost cel mai neinteresant “obiectiv” dorit. De altfel, pentru mine cel puțin era ceva de neratat, datorită priveliștilor de pe vârf. Și iată că astfel am ajuns și în cel mai nordic punct atins de mine până atunci.
Drumul până acolo a fost foarte frumos, și ne-a permis să admirăm un pic peisajul ușor diferit din Romsdal. Urke este realmente la capăt de drum. Asfaltul se termină, și nu ai cum să continui decât dacă iei ferry-ul. Te simți un pic cam în sălbăticie acolo, sau cel puțin așa m-am simțit eu.
La startul traseului există o parcare amenajată, și nu oricum, ci este atât de atent amenajată încât pe marginea drumului există panouri care îți arată unde poți parca și cum – adică pe ce direcție (cu mașinuțe așezate efectiv).
Uimiți deja, a urmat o fază care nu credeam că ar putea să ne uimească și mai tare. La începutul parcării era un semn care explica modul în care se plătește parcarea. Doar că era în norvegiană, și nu pricepeam nimic. Așa că am oprit un domn care am avut noroc să treacă atunci pe acolo și părea localnic, care ne-a spus senin: păi… puneți bani în cutia asta. La care eu: păi și… de unde se va ști că am plătit? La care el: Well… it’s the Norwegian way! Adică… încredere.
Eu mă gândisem că trebuie să dovedim cumva că am plătit, dar nu, era pur și simplu atât de simplu.
Cutia are însă protecție că să nu poți să și scoți banii de acolo. Adică… încredere încredere, dar să nu exagerăm totuși :))))
Cum am ajuns acolo am constatat că în zonă mișună niște alergători cu numere de concurs. Da, nimerisem un concurs ce tocmai avea să înceapă. Și nu știu dacă pentru ei pusese cineva la startul traseului niște bețe, și alte obiecte de trebuință, dar înclin să cred că nu, și că erau lăsate acolo doar așa. Probabil lucruri găsite pe traseu de-a lungul timpului, și puse acolo fie ca să fie găsite de proprietar, fie, dacă nu erau revendicate, ca să ajute pe alții.
Nu știu dacă se observă dar este și o pereche de ochelari de soare acolo. Norwegian way, indeed.
Am intrat așadar în pădure și de acolo a început. Ce? Urcușul. Un urcuș luuung și istovitor de aproape 1000 de metri altitudine. Singura porțiune mai puțin sadică a fost undeva pe la mijloc, unde, pentru câteva momente mi-am amintit cum mă cheamă și am respirat un pic, terenul fiind un pic mai blând. Noroc cu concursul, și participanții, care ne mai distrăgeau atenția. A, și afinele. Doamne câte afine erau! Și noi eram singurii care le mâncau. Mă rog, mai ales eu. L-am exasperat pe Adi cu opritul meu din metru în metru să mai mănânc niște afine. Ce să fac??? Erau babane!!! NU puteam să le las așa!!!
Pe traseu am văzut mulți concurenți urcând, iar alții deja începuseră să coboare. Am realizat rapid că erau două probe: una pentru elită, alergare, și alta pentru amatori (care se putea face în orice ritm voiai, erau și familii cu copii destul de mici acolo). Dacă am fi știut, ne-am fi înscris și noi :)))) O medalie norvegiană ar fi fost un suvenir cu adevărat original.
Deja de pe la jumătate simțeam că mă rupe, dar i-am dat mai departe, peisajul devenind din ce în ce mai spectaculos cu fiecare sută de metri urcată. A fost crunt, dar cred că aș fi ales să merg acolo chiar dacă aș fi știut asta de înainte. Iar dacă imediat ce am ieșit din pădure peisajul mi s-a părut spectaculos, pe urmă, de fiecare dată când mă opream și întorceam capul, eram și mai uimită.
Cursa ce se desfășura acolo era un vertical race. Concurenții urcau cei aproape 1000 de metri până pe vârful Saksa (de fapt un pic mai jos), și acolo cursa se termina, coborârea făcându-se în afara concursului (din câte am prins noi).
Când am ajuns pe vârf, am găsit multicei oameni, dar era loc pentru toată lumea. Unii făceau clătite, cum mai văzusem la Preikestolen, alții poze. Noi eram în a doua categorie. Vederea era formidabilă. Un 360 de grade complet, și nu știai unde să te uiți mai degrabă. Singurul punct negru era o defrișare pe un versant apropiat, care te zgâria pe ochi (asta ca să nu credem că în Norvegia e numai miere și lapte și numai în România se defrișează). Dar am încercat să facem abstracție. Și după ce am admirat bine de tot absolut totul, ne-am dat seama că de fapt….. noi nu eram pe Saksa :)))
Saksa era de fapt următorul vârf, până la care aveam de coborât mult până într-o șa, și apoi urcat iarăși nu știu cât. Spatele mă durea deja tare, dar nu m-am lăsat păgubașă. Plus că trăgeam speranță să putem să ne întoarcem pe alt traseu, nu pe același, așa că am plecat de pe vârful fără nume cu priveliște deosebită cu gândul de a nu ne mai întoarce.
A urmat de acolo o coborâre foarte abruptă (echipată și cu un lanț la un moment dat), și apoi o urcare până la un nou vârf, și de acolo încă o urcare până pe vârful propriu-zis, sau cel puțin așa credem noi, căci acolo nu am găsit decât un stâlp cu niște șipci de lemn pe el, dar pe care nu scria (încă?) nimic.
Era însă o creastă formidabil de frumoasă, și am hotărât să mergem mai departe pe ea, cu gândul de a face un circuit. Poteca era foarte clară, ba erau și ceva marcaje cu țăruși înfipți în pământ, care se vedeau de departe, semn că traseul continua. Singura problema era că nu aveam hartă, la fața locului nu erau săgeți indicatoare decât pe vârful fără nume dar erau ambigue, pe MAPS.ME nu mai era nimic figurat după Saksa, și nu citisem nimic despre o continuare aici. Iar vizual nu prea ne dădeam seama pe unde am putea coborî înapoi în locul de unde urcasem.
Să fi mers cel puțin vreo 45 de minute de pe vârful fără nume când am hotărât să ne întoarcem totuși. Cerul se cam închisese și ne era teamă să nu cumva să vina și vreo ploaie (deși nu fusese prognozată, dar nu știi niciodată…), plus că nu voiam să bălăurim aiurea fără indicații clare și hartă. Mi-a părut extrem de rău, mai ales că spatele mă supăra tare și aveam de urcat iarăși înapoi pe vârful fără nume, în timp ce eu simțeam că nu mai pot urca niciun metru.
Dar a fost decizia cea mai înțeleaptă.
Partea mai proastă a fost că după ce am început să coborâm, durerea nu a plecat, cum se întâmpla de obicei, ci a continuat să mă supere din ce în ce mai tare, până în punctul în care am crezut că mă pun pe jos și nu mă mai ridic.
Cu toate astea, la mijlocul traseului nu ne-am mai întors pe traseul pe care venisem, ci am făcut dreapta la o bifurcație, ceea ce avea să ne lungească traseul, dar măcar vedeam și altceva.
N-a fost însă o idee tocmai bună, pentru că mare diversitate nu a fost, iar jos când am ajuns la drum, am încercat să urmăm mai departe marcajul, ca să nu mergem pe asfalt, și nu am făcut decât să intrăm în niște bălării. Nu mai trecuse nici naiba pe acolo de o mie de ani, și în afară că erau niște boscheți și călcai pe niște porcării care îți omorau picioarele, am ajuns și în niște zone extrem de dubioase. Problema e că nu a fost așa din prima, ci mai încolo, și a trebuit să ne întoarcem destul de mult.
Pe asfalt să fi mers mai bine de 40 de minute, timp în care durerea devenise insuportabilă. Simțeam că mă descompun. Și acum parcă mi-o mai aduc aminte. Drumul cu mașina înapoi până în camping n-a fost unul plăcut deloc, pentru că, deși mă durea mai puțin, tot era acolo. Niciodată nu mai pățisem așa. Problemele cu spatele le aveam de mulți ani. Multe ture erau fără nicio durere, în altele mă durea doar după câteva ore de urcare, și durerea dispărea imediat ce mă opream sau coboram. Atunci mi-a fost clar că ceva nu era deloc în ordine, dar am sperat totuși că avea să-mi treacă până a doua zi.
Va urma.
Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm
Utile:
Timpi:
10:25 Start
11:20 Bifurcație
13:20 Vârful fără nume
pauză
14:40 Saksa
dus întors pe creastă și retur pe vf. fără nume
15:00 Vf. fără nume
16:10 birfurcație
18:00 Finish
Ghidul folosit de noi pentru călătoria în Norvegia a fost cel emis de Fjord Norway. Îl găsiți de descărcat aici.
Este foarte subțire, dar are absolut tot ce ai nevoie pentru zona Fjord Norway. Inclusiv durate, numărul de plecări pe zi și alte detalii pentru ferry-uri, dar și prețuri pentru anumite taxe de drum și multe multe alte lucruri utile. Este refăcut în fiecare an, astfel că veți găsi în el informații actuale. Din păcate observ acum că nu mai include prețurile pentru ferry-uri, precum cel de anul trecut folosit de noi. Însă prețurile pentru ferry-uri cred că pot fi verificate și online, căci la fiecare ferry este indicat site-ul companiei care îl operează.
