Cehia: Praga

25-30 aprilie 2018

Îmi doream de foarte multă vreme să văd Praga, însă mereu ajungea amânată pentru veșnicul ”la anu”. Ultima amânare am făcut-o în 2017, cu gândul să mergem în 2018. Însă ce să vezi? Și conferința Eaquals la care voiam să merg avea să fie în Praga în aprilie 2018, așa că stelele nu se puteau alinia mai bine. Cu siguranță în 2018 am fi mers acolo chiar dacă nu era conferința, dar așa, cu atât mai bine. Era clar că era momentul.

Am ajuns în Praga pe 25 aprilie, iar pe 26-27-28 am avut conferința, astfel că în primele 4 am făcut doar plimbări scurte de seară prin oraș, însă după conferință am mai rămas 2 zile pline.

Am avut-o alături de mine pe Alex în prima parte, după care, la finalul conferinței, a făcut schimb cu Adi, așa că am putut vedea orașul atât alături de un prieten drag, cât și în cuplu. Și în final pot spune cu mâna pe inimă cu Praga este la fel de fermecătoare, indiferent cu cine o vezi.

Primul lucru pe care l-am observat a fost faptul că Praga este plină de clădiri istorice păstrate impecabil. Și nu orice fel de clădiri, ci cu mai mult de 3 etaje. Oriunde te uiți, numai asta vezi, și nu doar în centrul istoric, ci și în zonele mai îndepărtate de el. Am vizitat deja foarte multe orașe europene, și chiar dacă am început să văd multe similitudini prin ele, un oraș mare, chiar capitală unde mai pui, cu clădiri atât de multe, atât de înalte și atât de bine păstrate, nu am mai văzut. Și asta pentru că Praga a avut un noroc extraordinar.

Bombardamentele au ocolit-o ca prin minune. Praga nu a fost bombardată decât o dată, în 1945, de către americani, și asta din greșeală (credeau că e Dresden, care arăta la fel din avion și era un pic mai la nord). Și în plus de asta, bombele au căzut ceva mai la sud de centrul istoric, astfel că daunele nu au fost catastrofale dpdv al patrimoniului arhitectural. Zona respectivă este cea unde acum se află Casa dănsăreață (Dancing House), o clădire modernă, faimoasă pentru arhitectura sa neobișnuită).

Dincolo de asta, clădirile au fost păstrate extrem de bine, semn că deja vorbim despre o cinvilizație mult peste România, unde patrimoniul nostru arhitecural e lăsat, în mare, de zibeliște, mai ales în București. Praga în schimb arată ca o bijuterie, și una de care chiar se are mare grijă.

Iar acest grad de civilizație l-am observat în multe alte aspecte: în oameni, în sistemul de transport, în comportamente, șamd. Am fost complet uluită de sistemul de tramvaie de exemplu, extrem de bine pus la punct. Există atât vagoane vechi, cțt și noi, cele noi fiind proiectate de Skoda (!). Costul este unul destul de mic, iar biletele se pot cumpăra cu cardul din unele stații sau direct din tramvai (cu cardul în tramvai, da?!).

Și dacă peste toate acestea mai pui și faptul că orașul este plin de parcuri și spații verzi în care te poți relaxa, poți alerga, șamd, deja vorbim despre un oraș cu o calitate a vieții destul de ridicată. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie, în încercarea de a-l privi din punctul de vedere al unui expat.

Un mic părculeț pe Insula Strelecky

Prin centru în schimb, doamne ferește să treci dacă locuiești în Praga. Centrul este realmente sufocat de turiști, iar faimosul Charles Bridge este cel mai aglomerat dintre toate locurile. În prima seară în care am ajuns acolo, am fost șocată de mulțimea de turiști. Și era o zi de miercuri!! Nu mai zic de cum a fost mai apoi în weekend, mai ales că luni a fost 1 mai, și probabil muți veniseră în city-break. Măcel, nu alta!

Văzând o asemenea aglomerație în fiecare zi, pentru ultima noastră zi acolo, pe 30 aprilie, am decis să ne trezim cu noaptea în cap și să mergem pe pod la răsărit. Am ales să mă trezesc la ora 4:30, deși nu sunt deloc o persoană matinală, pentru că mi-am dorit să mă pot bucura de acest loc special în tihnă, fără să mă chinui să îmi fac loc prin mulțimea de oameni, nu neapărat pentru că-mi doream eu cine știe ce cadre magice cu răsăritul.

În acest punct am ajuns, să ne trezim cu noaptea în cap ca să putem face turism civilizat, aș zice chiar NORMAL, deși, desigur, normalitatea e greu de definit. Pentru mulți din cei ce erau acolo, poate acea mare de oameni este normalitate. Pentru mine nu. Poate sunt eu mai sălbatică, dar cred că aici e dincolo de asta.

Mai mult decât atât, mă gândisem că la ora 5:30 dimineața voi găsi pe pod doar câțiva fotografi și o mână de turiști ca și mine, și, dat fiind că podul e lung, îmi imaginasem că vor fi atât de răsfirați încât podul va părea aproape gol. Dar nu. La ora aceea pe pod am găsit, pe lângă fotografi, câțiva alergători, turiști matinali și îndrăgostiți în căutarea unui strop de liniște, și grupuri, mai mici sau mai mari, de regulă gălăgioase, de petrecăreți tocmai ieșiți din cluburi, care abia atunci se îndreptau spre paturi, și care stricau liniștea dorită de cei mai sus menționați. A, și să nu uităm de asiaticii care fac poze de nuntă acolo. În toată perioada cred că am văzut în jur de 2 cupluri.

Experiența asta m-a întristat până la punctul în care am simțit o dezamăgire profundă, pentru că soluții mi-e teamă că nu prea există.

Părerea mea personală este că ne apropiem de un punct critic destul de periculos. Un punct în care vor (vom) fi atât de mulți turiști în astfel de locuri încât va deveni insuportabil. Iar tristețea și mai mare este calitatea turismului. Peste tot pe unde te uiți e plin numai de selfie stick-uri, de oameni dispuși să facă ORICE pentru o poză (de fapt o mie de poze) pe care să le urce apoi pe fb și/sau instagram (sau ce rețea de socializare există în China). Am văzut o fată făcând podul cu un picior în sus chiar pe pod (podul pe pod, da, într-adevăr, ingenios, n-am ce spune), alte fete pozând dramatic în fața unei prietene cu aparat, pentru, cel mai probabil, conturile lor de instagram, deja cunoscutele “turn în palmă” sau “palmă înțepată de turn” sau sărituri în aer, dar și oameni urcați în locuri extrem de periculoase, din care puteau cădea oricând (de ex. în Old Town Bridge Tower, din care căderea ar fi fost fatală).

Totul e superficial, totul e vanitate, totul e… degeaba. Trăim ca să arătăm ceva, trăim pentru alții, nu mai trăim pentru noi. Nu suntem siguri că ceea ce facem este ceea ce chiar am face dacă nu s-ar uita nimeni. Vrem doar atenție, cât mai multă atenție, în cantități industriale dacă se poate. De ce? Nu știu. Căci seara când ne băgăm în pat, toată atenția aia nu ne ține în brațe, și nici de cald. Dar avem nevoie de ea, oare atât de goi suntem pe dinăuntru?

Postăm miliarde de poze pe facebook și instagram pe care “prietenii” noștri le vizualizează dând scroll în viteză, la care unii dau like, iar în secunda 2 au uitat de ele. Miliarde de poze, maldăre care se pierd în serverele rețelelor de socializare și pe care nu se mai uita nimeni niciodată. Nici măcar autorul. Miliarde de poze care îl fac pe “vecinul” să simtă că nu valorează nimic, că viața lui nu e la fel de bună, și, drept urmare, se duce și el să facă niște poze în Paris/Praga/Milano/etc. și/sau să ia niște antidepresive de la farmacie, ca să se simtă mai bine. Dar surpriză, nimic nu te face să te simți mai bine.

Oraș după oraș, obiectiv turistic după obiectiv, selfie aici, selfie dincolo, poză poză poză, bifat bifat bifat, pentru că, nu-i așa, e vorba numai despre a bifa. Nu ne interesează despre istoria locului în care ne-am făcut selfie, despre arhitectură, sau alte chestii din astea plictisitoare.

Podul Charles din Praga e plin de oameni în fiecare zi între aproximativ orele 9 și 22. În aproximativ același interval (10 – 18, mai puțin lunea), la doar 2 pași de capătul estic al podului se află o bijuterie ascunsă, de care am aflat total întâmplător, pentru că nu scrie mai nimeni despre el pe internet sau în ghiduri. Un palat părăsit superb (Colloredo-Mansfeld Palace), care se poate vizita pentru 1 coroană cehească. Pentru cei ce nu știu cât înseamnă asta, este echivalentul a 4 eurocenți. Da, 0.04 euro, mai exact 0.18 lei (18 BANI). Nu, nu, aceasta nu este o glumă.

Hoarde de turiști se revarsă prin fața porții palatului în fiecare zi, venind de pe pod sau ducându-se de pe pod spre orașul vechi. Când am intrat acolo, am întâlnit doar alți 6 turiști. ȘASE. Câți sunt pe pod zilnic? Nu știu, dar Praga e vizitata de peste 7 milioane de turiști anual (you do the math) – cifră din 2016, care clar a fost depășită. Cifră care a fost un record în 2016, la fel cum fusese și cifra din 2015, la fel cum probabil a fost și cifra din 2017 și cum va fi cea din 2018. În fiecare an sunt din ce în ce mai mulți turiști. Cu 7-15% mai mulți de la an la an. Până unde? Unde vor mai încăpea? Care este cauza?

Dacă ar fi să caut vinovați, eu una aș îndrepta degetul spre tehnologie și internet, și aici mă includ și pe mine. Înainte de internet, singurele orașe cu număr mare de turiști erau cele care deja erau faimoase (Paris, Londra, New York, etc). Informații despre celelalte se găseau doar în cărți, și cum cititul nu e tocmai sportul național în nicio țară din lumea asta, sigur că turismul se putea face în tihnă mai peste tot. Înainte de tehnologie, prețuiam fiecare cadru de pe film. Nu aveam bani să cumpărăm inșpe mii de filme pentru o singură vacanță, așa că aveam unul, maxim două. 36 sau 72 de poze. Atât. Aia era tot ce făceai într-o vacanță. Apoi ajungeai acasă, le printai (doar pe cele care nu erau stricate), și le puneai într-un album. Le vedeau rudele și prieteni când veneau la tine în vizită, care oricum nu prea țineau morțiș, dar n-aveau încotro, așa că dădeau din cap zâmbind, complimentând una alta mai reușită, dându-i un “like” verbal, dar mulți întrinstându-se în gând că ei nu pot face asta sau, după caz, invidiindu-te, cu gândul de a merge și ei acolo, sau într-un loc și mai și.

Acum avem aparate foto digitale care fac oricâte poze, nu contează, click click click la infinit, go pro-uri, trepiede, selfie-stick-uri, telefoane cu camere excelente, drone, și câte și mai câte.

Acum toate pozele pe care le facem și o tonă de informații despre destinațiile turistice sunt la 1 click distanță de oricine, chiar și de cei mai iresponsabili și vanitoși turiști. Sigur, putem să dăm vina și pe ridicarea granițelor în UE sau pe ușurința cu care se călătorește acum la nivel internațional, sau pe ieșirea din comunism a atâtor multe state acum aproape 30 de ani sau pe creșterea veniturilor. Dar nu cred că există nici un vinovat mai mare decât evoluția tehnologiei și internetul, din cauza cărora cantitatea de informație (articole și poze) disponibilă online crește de la secundă la secundă, iar rețelele de socializare nu fac decât să alimenteze și mai mult boala. E simplu. Eu pun o poză pe instagram, un follower de-al meu o vede, îi place, vrea și el să se ducă acolo, și de duce, face o poză, o pune pe instagram, și tot așa. Cercul continuă, și devine o spirală fără sfârșit. Pare că deși aparent evoluăm ca specie și inventăm tehnologii din ce în ce mai avansate, fix treaba asta ne face mai vanitoși. Mi-e greu să înțeleg uneori. Ne deșteptăm cu anii, sau ne prostim?

Nu spun că era mai bine înainte, ci doar că toată evoluția asta pare să lucreze împotriva noastră. Și atunci mă întreb. Ce sens are tot ce se postează? Ce sens are tot ce postez EU? Pe blog, pe fb, pe instagram? Căci uneori îmi pare egal cu 0. Iar în ultima vreme îmi pun din ce în ce mai des întrebările astea. Are vreun sens? Ajută realmente pe cineva? Răspândește ceva bun în lume? Sau nu face decât să facă și mai mult rău? Să alimenteze toată superficialitatea asta și fața asta odioasă a turismului?

Căci până la urmă, și eu eram parte din aglomerația aia, căci nu prea contează calitatea turistului și motivul pentru care este el acolo. Lumea asta largă e deschisă tuturor, că nu îți dă nimeni la vamă un test de IQ sau de bun simț. Și atunci… ce putem face? Care sunt soluțiile?

În Statele Unite, spre exemplu, sunt o mulțime de obiective turistice naturale la care numărul de vizitatori pe zi a fost limitat sau costurile sunt exorbitate, astfel încât să fii descurajat. Nu le poți vedea decât pe bază de permis, pe care îl obții în urma unei loterii de permise (un fel de loto prono), sau, dacă nu e cu permis și e doar scump, dacă ești dispus să dai foarte mulți bani.

Câteva astfel de obiective erau și pe lista mea pentru călătoria pe care urmează să o fac acolo, și a trebuit să renunț la ele (la unele din cauza costurilor, la altele din cauză că nu am fost norocoasă la loteriile permiselor) și da, mi-a părut extrem de rău că nu le voi vedea, dar n-am murit. Cred că voi trăi și fără.

Să fie asta oare o soluție? Loterie de permise sau prețuri exorbitate? În orașe e puțin probabil să se aplice prima variantă. Orașele au mult de câștigat de pe urma numărului mare de turiști și nu sunt atât de afectați de ei precum este natura în cazul obiectivelor din SUA care au fost restricționate. Doar localnicii poate s-ar revolta la un moment dat, asta dacă sunt cumva deranjați de cantitățile industriale de turiști.

Și știi care e ironia cea mai mare? Că textul ăsta lung (pe care mulți măcar nu au avut răbdare să-l citească, și nu-i blamez absolut deloc) e scris tot online. Iar cei ce au avut răbdarea să ajungă până aici vor da poate aprobator din cap, poate chiar share, eu mă voi simți bine vreo 5 minute (că ia uite domle’ ce mulți oameni gândesc ca mine! Wow! Așa, și?), după care cu toții ne vom vedea mai departe de viață. Atât cea offline, cât și cea online. Noi articole se vor deschide în wordpress pentru a fi pregătite de postare, iar mâine se vor mai posta încă 2-3 miliarde de poze (da, chiar asta e cifra reală) și câteva milioane de articole.

Și rămâne întrebarea: încotro ne îndreptăm? Știe cineva? Vrea să știe cineva? Îi pasă cuiva? De fapt… mai multe întrebări… care momentan sunt retorice.

Dar să revenim la Praga. Am înțeles de la oameni care au vizitat-o de mai demult că avea o autenticitate aparte, greu de egalat de alte orașe. Dar în ultimii ani Praga a devenit extrem de comercială, un brad în sine chiar, plină de kitchuri pentru turiști superficiali. Eu fiind la prima mea vizită, n-am putut să fac o comparație, pot doar să spun că încă e absolut fermecătoare, dar e clar că frivolitatea a cam acaparat-o.

Două dintre indicatoare ar fi restaurantele din centrul istoric și taxiurile. Am citit dinainte că trebuie avut grijă cu amândouă, și asta am și făcut.

Am evitat restaurantele de lângă obiectivele cele mai cunoscute, și peste tot pe unde am fost am nimerit localuri foarte ok, mai puțin unul, la care am fost în una din ultimele zile, localizat pe malul vestic al râului, pe o străduță nu foarte departe de Charles Bridge, dar, fiindcă nu ne luasem nicio țeapă până atunci, ne-am gândit că probabil zvonurile sperietoare despre restaurante erau un pic exagerate. Dar iată că un moment nu am fost vigilenți și ne-am lăsat momiți de un gang în trepte ce la intrare avea un semafor, și uite așa am nimerit la un restaurant extrem de prost.

Prima dată nu ne-am dat seama. Ni s-a părut nouă un pic învechită terasa, dar nu suntem totuși atât de fițoși. Am comandat bine mersi, și ne-am pus pe așteptat. Abia în momentul în care au trecut vreo 40 de minute de la comandă ne-am dat seama că ceva nu este în ordine. Am întrebat dacă e gata, și ni s-a spus mormăit că o să verifice. După care s-a întors și nu ne-a zis nimic, și-a văzut în continuare de treabă. A trebuit să-l întrebăm din nou, și ne-a spus pe același ton grăbit și mormăit că urmează să vină mâncarea. De curiozitate, am deschis google maps să văd ce rating are, și mi-a picat fața pe jos. Review-urile erau catastrofale, și acuzau de la mâncare proastă, la timpi de așteptare mari, chelneri nesimțiți care nu te lasă să pleci dacă nu le lași bacșiș, și faptul că nu poți plăti cu cardul. Am vrut să ne ridicăm și să plecăm, dar chiar atunci a venit în sfârșit mâncarea.

Din fericire, nu a fost rea, dar am primit confirmarea că nu putem plăti cu cardul, așa că a trebuit ca unul dintre noi să se ridice de la masă și să meargă să scoată bani de la un bancomat, pentru că nu mai aveam decât niște mărunțiș. Apoi am așteptat o mie de ani să ne dea și nota. Am crezut că înnebunesc, nu mai stătusem atâta amar de vreme aiurea într-un restaurant de nici nu mai știu când. Iar când ne-a adus-o, ne-a spus explicit că nu include bacșiș. În condițiile în care în notă era inclus coperto (despre care am știut de la început, but still). O bătaie de joc, nu alta. Am vrut să nu lăsăm niciun bacșiș, dar nu am avut bani ficși, și nu mai eram în stare să stăm după rest, care probabil ar fi venit după 2 ore, așa că am lăsat rotunjit și am plecat.

Cu taxiurile din fericire nu am avut de-a face, am folosit uber de la și către aeroport, dar am văzut că era o reală problemă. În centru am văzut la un moment dat acest afiș:

și nu mi-a venit să cred că e în așa hal. E clar că au depășit chiar și taximetriștii bișnițari români la faza asta. E unul dintre acele lucruri foarte nasoale care se întâmplă în Praga. Dar ca localnic, fiindcă știi treaba asta, nu cred că e așa de grav.

Dar destul despre lucrurile nasoale, mai ales că sunt atât de multe frumoase. Am umblat prin oraș în continuu, mai ales că în primele 4 zile am avut la dispoziție extrem de puțin.

Vedere spre oraș din castel (lângă Black Tower)

Catedrala St. Vitus

Golden Lane, în Castel

Gărzi la castel

Și pe lângă arhitectura extraordinară a orașului, plină de medieval, Art nouveau și baroc, cel mai mult cred că mi-au plăcut lebedele de pe malul răului Vltava, Palatul Colloredo-Mansfeld, apusul din parcul Reiger, vederea din turnul Petrin, tunelul cărților de la Biblioteca municipală, vederile din turnurile în care am urcat (Turnul cu ceas și cele 2 din ambele capele ale Podului Charles), cartierul evreiesc, vederea spre poduri de la pavilionul Hanavsky din parcul Letna, scara din House of the Black Madonna, căsuțele (atât exteriorul cât și interiorul) de pe Golden Lane din Castel, și nu în ultimul rând, interioarele bisericilor.

Un castor și o lebădă. O fază fantastică, ulterior lebedele îl hâsăiau și-l goneau, iar el pleca și apoi iar venea înapoi. Am murit de răs!

Vedere din turnul cu ceas

Praga este orașul liliacului. Nu mi-a venit să cred căt de plin era, peste tot pe unde te uitai vedeai liliac, în vreo 3 culori. ȘI morosul… ceva extraordinar! Fantastică perioadă a nimerit!

Apus pe Sunset Hill, Rieger Park. Plin de oameni, dar foarte frumos

Vedere din Letna Park

Sus în Letna park există un metronom în jurul căruia se strâng seara mulți tineri și se fac petreceri cu muzică faină

Tunelul de cărți de la Biblioteca Municipală. Se poate vedea în holul de la intrare, gratuit. O experiență fantastică! Recomand. Spre deosebire de Biblioteca barocă Clementinum, care se poatevedea doar cu tur ghidat, alături de Turnul cu Ceas și câteva alte chestiuni din complex (de parcă așa avea nevoie de ghid ca să mă urc în turn), la un preț destul de mare, și în bibliotecă nici nu se pot face poze.

Vedere de pe drumul dintre Castel și Parcul Petrin

Vederi din Turnul Petrin

Vederi din Turnul Old Town (cel de pe malul estic):

Căsuțele de pe Golden Lane sunt absolut fantastice. Neapărat de intrat în magazinele deschise, nu pentru a cumpăra ceva (dacă nu e cazul), ci pentru a vedea cum arată pe dinăuntru. nu am mai văzut niciodată niște case atât de mici.

Scara superbă din House of the Black Madonna. Noi am crezut că trebuie să vizităm muzeul cubismului ca să o vedem, așa că am luat bilet și abia apoi am văzut că se putea vedea și fără. Dar vizita a fost chiar faină până la urmă, așa că nu ne-a părut rău. Era la unul dintre etaje o doamnă foarte simpatică, nu știa mai deloc engleză, dar ne-a pus să facem un puzze. M-am distrat de minue, iar apoi aproape ne-a obligat să stăm pe niște scaune originale cubiste :)))

Vedere din Turnul Lesser Town (cel de pe valul Vestic)

Am văzut multe interioare de biserici la viața mea, dar în afară de San Pietro din Vatican, Sainte Chapelle din Paris și alte câteva pe care nu mi le mai amintesc acum în mod special, nu pot să spun că m-a impresionat ceva foarte tare, și nici nu le rețin. În Praga în schimb am văzut câteva interioare cu adevărat splendide. Și deosebite, cum nu mai văzusem până atunci. În mod special mă refer la Biserica St. Nicholas din piața mare, Basilica St. James și Church of Our Lady of our Snows sunt trei interioare care mi-au rămas în minte prin unicitatea lor, și le recomand fără doar și poate.

Biserica St. Nicholas:

Basilica St. James:

Church of Our Lady of the Snows:

Despre biserica Basilica St. James nu știam, am intrat în ea pentru că ne-a condus ghidul de la turul gratuit în care am fost, un american stabilit de câțiva ani în Praga, îndrăgostit de viața lejeră din această capitală, și, dacă mi-am dat seama, de berea pragheză, care e foarte ieftină, mai ieftină ca apa și sucurile. Apropo, în Cehia este consumul cel mai mare de bere (nu Germania, nu Irlanda).

Iar în Church of Our Lady of the Snows am intrat pentru că aflasem de o terasă foarte frumoasă amenajată chiar la baza zidului exterior al acestei biserici. când stai la masă și te uiți în sus, vezi o imensitate de zid vechi de sute de ani. Absolut impresionant. Am mers doar să o vedem, după care am intrat și în biserică de curiozitate, și uite așa am descoperit încă o bijuterie. Biserica se află la 2 pași de Wenceslas Square, un obiectiv turistic foarte important după părerea multora, dar care mie nu mi-a plăcut deloc.

Revenind la tur, ne-a spus multe povești ghidul nostru american (nu mai știu cum îl chema), dar cea care mi-a rămas cel mai bine în minte este cea despre defenestrație, un termen care se referă la aruncarea pe geam a unor oameni (cea mai cunoscută fiind cea din 1618, la începutul războiului de 30 de ani), aruncare care se solda, de obicei, cu moartea lor, desigur.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Transport aeroport

De la aeroport se poate lua autobuz + metrou, însă eu am avut bagaj mare și nu aveam hotelul lângă o stație de metrou, așadar ar fi trebuit să schimb de 2 ori și să mă trambalez cu trollerul după mine. Deci nu știu cum e cu metroul, dar am comandat un Uber, care a costat 385 de coroane (am stat undeva în zona Praga 2).

Alex când a plecat, însă, i-am comandat eu un Uber din contul meu, și am observat întâmplător a doua zi că a ocolit-o foarte mult și costul era considerabil mai mare, așa că am dat pe Uber ”Review my fare or fees”, am anunțat că șoferul a ales o rută proastă, și am primit vreo 200 de coroane înapoi (chiar mai mult decât ar fi fost cazul).

Plata cu cardul

În general am putut plăti cu cardul, mai puțin la acel restaurant la care ne-am luat țeapă și la Turnul Petrin (dar era un bancomat chiar acolo și am putut scoate bani).

Ideal este să nu schimbați euro acolo, ci să scoateți de la bancomat (există case de schimb cu comision enorm). De evitat totuși bancomatele Euronet.

În restaurante am observat 4 practici diferite, ceea ce nu mai întâlnisem pe nicăieri până atunci:

1. Plata obișnuită cu cardul + lăsat bacșiș cash la final, cine vrea

2. Plata cu cardul, dar pe notă era inclusă o taxă de serviciu de 10% (deci fix bacșișul, așa că nu am mai lăsat bacșiș)

3. Plata cu cardul, dar pe notă era inclus coperto (în general la terase). În aceste cazuri eu personal lăsam bacșiș, dar nu chiar 10%

4. Plata cu cardul, iar bacșișul îl puteai plăti tot de pe card, dacă voiai (POS-ul avea această opțiune, se chema „bonus”). Mi s-a părut faină această opțiune, pentru că puteai să lași bacșiș fix cât voiai, nu o rotunjire la notă, care uneori poate rezulta într-un bacșiș mai mare sau mai mic decât vrei să lași.

În Praga se mănâncă multă rață, recomand să încercați, am mâncat în 2 sau 3 locuri și a fost foarte bună, iar prețul nu este mare.

De asemenea Praga este un fel de capitală a spectacolelor de sute de ani, în general de muzică clasică, dar nu numai. Au foarte multe săli de spectacole, iar concertele în biserici sunt la ordinea zilei. În Praga a avut loc premiera operei Don Giovanni a lui Mozart, pe 29.10.1787. Aviz pasionaților de muzică în general, în piața de lângă Biserica St. Nicholas am dat peste un magazin cu produse specifice (de la eșarfe/umbrele/caiete/creionașe/sacoșe de pânză/etc cu note muzicale/portative/cheia sol/etc, până la coliere și cercei de acest gen. Nu am putut pleca de acolo fără câteva suveniruri, abia am știut ce să aleg. Aceasta a fost o bucurie în ultima seară, încheind magic vizita noastră la Praga.

Am rămas mai mult decât impresionată de acest oraș, dincolo de chestiunile mai puțin plăcute, de care până la urmă poți face abstracție dacă încerci :)

În încheiere, câteva cadre din cele 2 zboruri: