SUA: Extraterrestrial highway

9 iunie 2018

După 6 zile de road trip și descoperirea minunilor din Grand Staircase, a venit vremea să luăm drumul de întoarcere. Mai aveam 2 zile din road trip, și acum ne îndreptam înapoi spre California, unde trebuia să ajungem seara. Utah -> Nevada -> California

Aveam de condus nu mai mult și nu mai puțin de 528 de mile (adică 850 kilometri), mai mult chiar și decât în ziua cu Route 1. Google maps ne spunea că facem vreo 9 ore, ceea ce suna chiar bine, dat fiind că nu aveam altceva de făcut în acea zi.

Ne-am făcut noi însă de treabă pentru că ne venise cu vreo 2 zile înainte ideea de a merge pe Extraterrestrial Highway, o șosea pustie prin deșertul Nevada aflată la nord-est de Area 51. Pe șoseaua asta nu se găsește absolut nimic decât un loc numit Rachel, care vrea să fie orășel, dar nu e. Este pur și simplu un loc unde se află un motel cu restaurant, unde tematica este… extraterestră.

Ni s-a părut fun să mergem pe acolo, pentru că oricum nu aveam nimic de văzut în acea zi, și așa am și făcut. A trebuit însă să ne planificăm bine drumul, căci pe acolo urma să nu avem benzină o foarte mare bucată de timp, și trebuia să avem suficientă. Chiar dacă pe hartă apar niște denumiri ce par localități, do not trust the map, multe sunt doar niște intersecții sau ceva ce odată de mult poate era un sat, dar acum nu mai era nimic. În Warm Springs de exemplu am găsit o clădire dărăpănată. That was it. Creepy.

Dar drumurile acelea pustii și drepte ne-au plăcut la nebunie. Deloc obositoare, îți permiteau să conduci fără stres, și din când în când opream sau încetineam la câte ceva ciudat. De la început ești avertizat că urmează o secțiune cu 170 de mile fără benzină. Nu de alta, dar ca să știi. Ca dacă rămâi fără, scrum te faci până vine cineva după tine să te salveze.

Apoi, pe măsură ce ne depărtam de civilizație, au început să apară indicatoare rutiere împușcate. Fiind atât de pustiu, se pare că oamenii își fac de cap, paw paw paaaaw! Zici că era vestul sălbatic. Oh, wait, chiar ERAM în vestul sălbatic :)))))

La intrarea în Rachel am găsit și un schelet de animal fix acolo, pe marginea drumului. Nu părea că e cineva interesat să îl ia de acolo.

În Rachel am oprit și noi să vedem acel local „extraterestru”. Când am deschis ușa de la mașină, ne-a lovit un vânt care efectiv mi-a ridicat tot părul din cap, atât de tare bătea. Abia puteam să mă țin pe picioare, era să se închisă ușa de 2 ori peste mine. Adi a deschis portbagajul și am văzut instantaneu cum din el au zburat o pungă de plastic și un burete pe care abia îl cumpărasem ca să facem curat în mașină. Într-o secundă le-am văzut la 300 de metri depărtare. Gone with the wind. Literally.

Înăuntru era o altă lume față de pustietatea de afară. Chiar erau oameni! Iar toată încăperea era plină de chestii legate de extratereștri. Era interesat de văzut, deși totul destul de kitschos, însă ne-a amuzat. Toată nebunia asta cu extratereștri s-a dezvoltat în zonă pentru că în Area 51 se fac de fapt teste cu totul felul de aeronave dezvoltate de guvernul Americii în sistem top secret și oamenii au văzut de-a lungul timpului tot felul de obiecte zburătoare neidentificate, și le-au atribuit extratereștrilor. Însă ele sunt americane 100%. Guvernul americii nu va recunoaște niciodată ce face acolo (am văzut și o emisiune la tv despre asta și oamenii care au lucrat sau lucrează acolo, super interesant) și accesul este strict interzis. Dacă te apropii, ești întâmpinat de militari cu pușcă, iar dacă nu faci cale întoarsă și insiști, ești împușcat pe loc. Să ajungi însă la o poartă a Area 51 e destul de complicat, e depărtișor de Rachel, pentru că au ales un loc cât mai pustiu și departe de civilizație, și îți trebuie răbdare.

Pe drumul parcurs de noi am văzut și indicatoare cu Low flying aircraft (să ai grijă) dar și niște spirale foarte ciudate pe cer pe care numai un avion din Area 51 le-ar fi putut face. Avionul propriu-zis care le făcuse, din păcate, nu am apucat să îl vedem. Dar cred că îl ratasem la câteva minute.

Mai departe am continuat spre destinația noastră, uimiți în continuare de pustietatea prin care conduceam. În laterale vedeam din când în când dust devils, de data asta din aceia adevărați, care se înălțau peste 20 metri în aer, și arătau efectiv ca niște vârtejuri de tornadă care înaintau. Foarte stranie imaginea. Dar cel mai amuzant a fost când am văzut prima bilă de uscăciuni (tumbleweed?) dată peste cap de vânt, traversând șoseaua prin fața noastră, FIX ca-n filme. Atunci ȘTII că ești în pustietate.

În jur dacă te uitai, vedeai numai deșert și niște boscheței mici care nu-mi dau seama cum puteau supraviețui în așa ceva. Niciun copac, nimic, nimic. Din loc în loc, șoseaua făcea vălurele care ne dădeau fluturi în stomac, de parcă eram într-un mic rollercoaster.

Singurul loc în care ne-am putut pune adidașii la uscat, după ce fusesem nevoiți să-i spălăm cu totul cu o seară înainte

Dincolo de Tonopah (cred, nu mai știu exact), am intrat pe a doua bucată fără benzinării, de data asta doar 100 de mile. Deja era parfum.

Pe măsură ce ne apropiam de California, în depărtare au început să apară munți, și aproape nu ne-a venit a crede că unii dintre ei aveau pe sus zăpadă. Nu ne imaginam că e posibil așa ceva. Scena s-a schimbat aproape brusc, din deșert, într-un peisaj cu munți nu foarte departe, și știam că ne apropiem de Yosemite, poate cel mai cunoscut parc național din California.

Pentru seara această însă, nu găsisem o cazare ok mai aproape de Yosemite, și ne-am depărtat cam mult, tocmai până în Walker, unde găsisem pe booking un motel foarte drăguț cu un scor de vis. Dar până acolo am trecut pe lângă Mono Lake (inițial nu știam ce e. Apăruse o apă albastră de după deșert și brazi, și ne-am uitat pe hartă să vedem ce oare o fi acea oază ireală), apoi am pus benzină în Lee Vining (benzina era foarte scumpă în această zonă, am ales și noi cel mai mic rău dintre rele – 4,60 dolari pe galon) și am mâncat chiar acolo, lângă benzinăria Mobil, la Whoa Nellie Deli, un loc foarte bun de luat masa, unde am mâncat un burger cu black angus, ceva de te lingeai pe degete, nu alta. Acolo e și un supermarket mici de unde poți lua una alta, plus un magazin de suveniruri, căci e una dintre porțile de acces spre Yosemite.

Motelul la care am stat era chiar mai drăguț decât ce văzusem pe booking. Este îngrijit de un cuplu la vreo 60 de ani (cred) care a înfrumusețat așa de bine locul încât uiți că e motel. Totul este frumos acolo, și clădirea, și camera, și florile (e pliiin de flori), ba au și niște șopârlici mici negre cu burtica albastră (se numesc blue belly) care se fugăreau pe pereți. Mi-au plăcut extrem de mult de gazde. Ne-a povestit domnul că atunci când șopârlele fac pui, au mare grijă ca nu cumva să intre puiuții pe la balamalele ușilor, căci sunt mici, ca să nu-i strivească închizând ușa.

În fața motelului au făcut și o grădiniță verde unde te poți relaxa pe un șezlong, mai mare dragul să vezi așa ceva. Păcat că noi am fost doar în tranzit și nu am putut sta să ne bucurăm mai mult de acest loc special, căci tare merită când întâlnești asemenea oameni care sfințesc locurile.

Am ajuns acolo destul de obosiți, dar nu atât de obosiți precum ne-am gândit că o să fim după 528 de mile. Se pare că drumul drept din Nevada și faptul că nu am oprit de multe ori au fost rețeta succesului.

Încă o zi până la reîntoarcerea în San Franscico.
Va urma.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Masă: 29 $ (Whoa Nellie Deli, 2 persoane)
Benzină:112 $
Cazare: Toiyabe Motel, Walker, CA – 87 $ / cameră dublă / noapte