SUA: Route 1

3 iunie 2018

Ne-am trezit de data asta ceva mai devreme, hotărâți să plecăm cât mai repede posibil, nu de alta dar aveam cale lungă și bătută înainte. Țin minte că aveam emoții un pic, ne-am pregătit toate cele în mașină, ne-am făcut toate aranjamentele necesare, și am pornit, cu destinația Los Angeles, via Route 1.

Planul pentru următoarele 8 zile îl făcusem cu aproximativ 2 luni în urmă, avea să fie un road trip draconic, în stilul smuls caracteristic mie, când ajung undeva unde sunt atât de multe de văzut încât încep să hiperventilez, căci vreau să le văd pe toate, și înghesui cât mai multe într-un timp cam scurt. Sigur, niciodată nu reușesc, și trebuie să renunț la multe, cu lacrimi cât pumnul, dar tot rămân mult prea multe, și nici de data asta n-a fost excepție. Tăiasem multe locuri faine de pe listă, dar chiar și așa, rămăsesem cu o nebunie de vreo 4500 de km, care știam că ne poate omorî cu zile, dar ne-am încăpățânat (asta ca să nu mai spun că prima dată erau peste 5000, și mi-a fost clar că trebuie tăiat ceva, că altfel ar fi fost grav).

Planul pentru prima zi de road trip însă l-am schimbat un pic chiar cu o seară înainte. Inițial aveam de gând să mergem Santa Clara -> Sequoia National Park (să vedem unii dintre cei mai mari arbori din lume, inclusiv cel mai mare, General Sherman), dar Irina ne-a ispitit cu Route 1. Hmmm… să vedem niște sequoia imenși sau să mergem pe un drum superb de coastă? Alegerea a fost extrem de grea. Le voiam pe ambele, dar acest lucru nu era posibil. Am stat și am cântărit cu atenție și până la urmă am ales Route 1. Asta pentru că ne-am gândit că putem merge la final, în Yosemite, la una dintre locațiile cu sequoia, și în felul acesta vedem ceva nou și salvăm și 35 de dolari, cât ar fi fost intrarea în parcul național. Nu-s chiar puțini…

Zis și făcut. Am setat pe GPS destinația finală, Los Angeles, și intermediar Carmel-by-the-sea, locul de unde voiam să începem drumul pe coastă.

Nu ne-a luat mult să ajungem acolo, și foarte rapid am descoperit unul dintre locurile care aveau să-mi devină preferate din toată călătoria noastră. Carmel-by-the-sea este un orășel micuț și foarte cochet la malul Oceanului Pacific, cu căsuțe micuțe cu iz medieval și mulți mulți copaci (o chestie destul de rară în multe locuri în California, și mult muuult mai rară unde am ajuns în zilele următoare). Străduțele erau și ele destul de micuțe și, deși în pantă, am făcut repede ochi mari și la fiecare 2 pași ziceam “da, da!! aiiiici, aici vreau!”. Într-o lume paralelă, da, aș trăi acolo, păcat că e mega scump (dar având în vedere că e o lume paralelă, în această lume paralelă aș avea și foarte mulți bani, așa că nu mai contează :))))) Am înțeles că acolo stau sau au case de vacanță o grămadă de artiști bogați și, în general oameni cu conturi babane.

Am oprit doar de câteva ori pe o străduță-două să trag câte un cadru, apoi la un mic magazin tip market de unde am luat câte ceva de-ale gurii, după care la ocean. Acolo am văzut pentru prima dată ceață pe apă. Și nu orice apă, ci ocean.

Era friguț chiar, pentru că bătea și vântul, așa că am tras puful subțire pe mine (ceva ce nu s-a mai întâmplat apoi niciodată, decât în seara ce am dormit-o la cort), și am mers câțiva pași să admirăm priveliștea. Erau câțiva oameni pe plajă, căci vremea era chiar frumoasă dacă nu luai la socoteală vântul și ceața, doar că nu făceau plajă. Unii se plimbau, alții se jucau cu câinele, alții parcă aveau kite, o viață bună, doar era duminică.

N-am stat mult, căci ai aveam un catralion de kilometri (or should I say miles?) până la destinație. A urmat apoi drumul efectiv pe coastă, pe care am oprit de nici nu mai știu câte ori. Priveliștile apăreau la fiecare pas, și de multe ori drumul în sine era priveliștea în sine. Ne-am jucat și cu ceața pe drum, care părea că nu se lasă bătută, și pentru o vreme am fost fără de grijă. Prima oprire am făcut-o pentru a mânca un sandviș, și am avut norocul să nimerim un refugiu rutier unde, dacă coborai 3 metri pe o potecuță, ajungeai la o bancă de lemn, de unde puteai admira oceanul uitând că ești lângă drum. Un loc mai frumos nici că puteam nimeri pentru pauza de masă, unde mai pui că am văzut și un iepuraș, primul animăluț din lunga suită de animăluțe pe care aveam să le vedem până la final.

Am oprit în mai multe locuri pe parcurs (în unul erau și veverițe la greu din acelea care stau pe lângă oameni fără niciun stres, cerșetoarele), dar cel care mi-a plăcut cel mai mult a fost Gamboa Point. Acolo ceața și apa turcoaz a oceanului au pictat un peisaj fabulos, unul care și acum mi-e întipărit în minte.

Am continuat mai apoi dincolo de Lucia, știind că la un moment dat va trebui să părăsim coasta pe un drum serpentinat la stânga, deoarece drumul se surpase într-un loc cu ceva timp în urmă și era închis. Ne-a părut destul de rău căci ne-ar fi plăcut să parcurgem integral șoseaua de coastă, mai ales că la San Simeon auzisem că sunt elefanți de mare tolăniți la soare, însă nu am avut de ales.

Nu știam însă exact pe ce drum ar fi trebuit să părăsim coasta, și ne-am așteptat să fie indicatoare clare, dar am ignorat un indicator care a apărut la un moment dat dar care nu a fost foarte clar, și i-am dat înainte, numai ca să avem de unde să ne întoarcem, căci am dat peste dead end (și o benzinărie foarte mică unde benzina era vreo 7 dolari pe galon, cam dublu decât ar fi trebuit să fie, profitorii!).

Am făcut așadar cale întoarsă și am cotit dreapta, urmând apoi un drum serpentinat și destul de îngust, dar mai ales foaaaarte lung (nu se mai termina). A fost amuzant, căci ceilalți șoferi erau super panicați de faptul că benzile nu erau delimitate și nici foarte late (totuși suficient de late cât să încapă 2 mașini aproape peste tot), ceea ce pentru americani e ceva complet neobișnuit. Nu știu ei ce drumuri sunt prin Românica… sau Norvegia/Italia șamd, pe unde realmente drumul e atât de înclinat & strâmt & serpentinat încât nu au cum să treacă 2 mașini nici dacă-s amândouă Tico :)))))

Marea de nori de peste ocean

Am pierdut foarte mult timp pe acest drum, ceea ce ne-a adus înapoi la autostrăzi destul de târziu. A venit în curând și vremea să punem pentru prima dată benzină, și acest loc s-a nimerit a fi Lost Hills. Am căutat pe google să nimerim o benzinărie cu un nume de care știam de la Irina (adică Cheron / Arco / Sinclair / Shell / Texaco) și cu un preț cât de cât decent (chiar dacă în California oricum e cea mai scumpă benzină din toată SUA), și am tras la pompă.

Când am deschis ușa, am crezut că leșin. Un val de căldură ne-a lovit direct în față, de parcă deschisesem ușa de la un cuptor gigantic încins la 300 de grade Celsius. Am simți că mă tâmpesc pe loc, nici nu mai știam cum mă cheamă, îmi dădea totul cu rest.

Pe deasupra, dăm cu cardul la pompă și ni-l refuză. Great! Fix asta mai lipsea. Am găsit o doamnă pe acolo care ne-a explicat ce să facem, dar nu pricepeam de ce îmi spunea că trebuie să mă duc înăuntru să îi spun cât vreau să îmi pună. Păi nu pot să îi spun ei? S-a auzit apoi o fisă care a picat pe jos în momentul în care m-am prins că ea nu lucra acolo ci era un client ca și mine :)))))

Am mers înăuntru, dau să vorbesc cu doamna, dar doamna era asiatică și știa engleză cam din 2 în 2. Ne-am înțeles totuși și am rezolvat, doar că a trebuit să ies iar în cuptorul de afară ca să aduc un pașaport (ciudat, ulterior nu mi s-a mai cerut în nicio benzinărie, deși am plătit în același sistem). Partea bună a fost că am putut plăti totuși cu cardul care ne fusese refuzat la pompă, doar că trebuia să îi spunem dinainte cât trebuie să băgăm. Mai greu cu engleza doamnei, că n-am înțeles dacă trebuie să-i spun în litri sau în dolari, nu că am fi știut una sau alta. Habar n-aveam cât trebuie să băgăm, așa că prima dată am cerut mai puțin (în dolari), și când am văzut că am umplut doar trei sferturi de rezervor, ne-am întors și am mai pus o dată. Totul în arșița aia în care simțeam că mă scurg pe jos. Dar într-un final am plecat victorioși, fericiți că am pus prima noastră benzină în America :)))) Cu aerul condițional la maxim, desigur.

Next stop: Denny’s Diner.

Muream de foame, așa că am căutat ceva de mâncat pe drum. Am găsit Denny’s Diner, un lanț de restaurante buget destul de răspândite în State, dar mai cu seamă în California și Nevada. Și dat fiind că ne era foame, mâncarea a fost chiar bună (și aveai de unde alege) iar prețurile ok, nouă chiar ne-a plăcut. Și-a făcut treaba. Afară însă… mureai pe capete de cald.

Moving, on, next stop: Venice Beach, Los Angeles (baby!)

Când am plecat de la Denny’s încă eram destul de în putere, nu știam ce ne aștepta. Am ajuns la Venice Beach în Los Angeles pe la ora 19:30. Și nu știu cum de am reușit, dar am nimerit într-o zonă foarte aglomerată, cu o mulțime de oameni de toate felurile (unii rapperi, alții rasta, alții te miri cum) care umblau peste tot într-o mare agitație, loc de parcare nu găseam, ceața era coborâtă atât de jos încât părea că se pune pe ploaie, atât de întuneric era (că de plouat, hai să fim serioși, am fi vrut noi), iar oboseala noastră atinsese deja niște cote relativ ridicate, încât ne-am enervat și am plecat :)))))

Nu mai știu exact ce ne-a determinat să facem acest lucru, cred că eram și un pic enervați de ceva și frustrați, cert e că ne-am ușchit. Am mai oprit doar la Gold’s Gym, o sală de fitness unde se antrenase Arnold Schwarzenegger și pe care voia Adi să o vadă (don’t ask, guys stuff).

Iar de acolo am pus pe GPS adresa hotelului nostru, care era în Victorville, la 1 oră 45 de acolo, ales așa ca să ne fie convenabil a doua dimineață, când aveam să plecăm mai departe în road trip.

Numai că ora aia și 45 s-a transformat încet încet în 2 ore, apoi în 2 ore jumătate, și tot așa, practic, un coșmar. Eu deja eram praf de când am plecat de la Venice Beach, pentru că drumul fusese mult prea obositor, chiar dacă condusesem cu rândul. În curând s-a lăsat întunericul, iar eu am picat lată.

Fusesem avertizați că ieșirea din Los Angeles spre Las Vegas e congestionată rău, dar am speram că nu va fi așa. Și ar fi putut fi minunat dacă nu ar fi fost un accident pe autostradă. Autostradă care, by the way, avea vreo 6 benzi pe sens. Și care avea inșpii mii de intrări și ieșiri, și de fapt nu era o singură autostradă ci mai multe, și era, efectiv ca în filme, când ești pe o autostradă și vezi alta deasupra capului. Văzusem și în San Francisco ceva similar, dar aici era și mai și. O nebunie de infrastructură rutieră (cum noi nu o să avem nici peste 100 de ani probabil, dar să trecem peste), cu un miliard de benzi, dar care, totuși, nu făcea față.

Să fi mers bară la bară vreo 3 km cam o oră. Niciunul dintre noi nu mai avea energie să poată susțină așa ceva. Ne picau efectiv ochii în gură și cred că am schimbat de vreo 2 sau 3 ori locurile (atât de încet se avansa), căci nu mai rezistam.

La un moment dat eu eram leșinată pe locul din stânga și Adi se gândește „măi dar totuși n-am putea ocoli toată congestia asta? Că sunt multe ieșiri la dreapta”. Mi-a luat vreo 5-10 minute să mă trezesc din letargie și să mă adun ca să înțeleg despre ce este vorba în viața reală. Apoi am reușit să intru pe google (noroc că ne deduseră Irina și Adrian un telefon cu net, să vă dea Dumnezeu sănătate, că altfel acolo rămâneam ca proștii), am văzut că era un accident și pe ce distanță era roșie autostrada, am făcut o simulare de ieșire pe la dreapta, și am decretat că posibil să meargă. Decât să stăm așa, mai bine încercăm.

Și bine am făcut, căci am evitat toată nebunia în nici 10 minute. Altfel… cine știe cât am mai fi stat acolo. Am ajuns pe la hotel nici nu mai știu la ce oră, dar cert e că noroc că avea recepție 24h, că altfel pe preș dormeam.

După toată nebunia aia și gradul acut de oboseală la care eram (în viața mea nu mai trăisem așa ceva) am fost bucuroși să găsim o camera mare și frumoasă, cu un pat mare și perfect, în care am adormit în secunda doi și am dormit lemn până a doua zi dimineață.

All in all, o zi faină, dar extrem de lungă, iar multitudinea de opriri pe Route 1 ne-au obosit mult, fără să ne dăm seama. Pe mine m-a obosit apoi și drumul foarte șerpuit, la care s-a adăugat apoi și congestia, o rețetă clară pentru eșec. Dar totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns la destinație teferi și nevătămați, și asta e cel mai important.

Interesant a fost că după o zi întreagă de condus ne-am putut face o impresie mai bună despre infrastructura rutieră din Statele Unite, impresie care ni s-a păstrat până la finele călătoriei pe 4 roți. Deja era clar că benzile sunt late, autostrăzile sunt multe și au multe benzi pe sens, șamd, însă ce am sesizat e și o logistică mult mai inteligentă în spatele infrastructurii, adică modul efectiv în care sunt gândite lucrurile, după părerea mea mult mai ok decât în Europa.

De exemplu, atunci când pe un sens cu 2 benzi rămâne o singură bandă, trecerea nu se face brusc, ca la noi, prin retezarea laterală a benzii în cauză (de regulă din dreapta), ci printr-un fel de pâlnie în care converg în mod egal cele 2 benzi, astfel evitându-se situații periculoase.

Apoi, pe majoritatea autostrăzilor există o bandă de carpool (adică destinată doar celor ce sunt minim 2 în mașină), în scop de fluidizare a traficului și de promovare a utilizării ecologice a mașinilor. Sensurile sunt mult mai bine delimitate cu 2 linii de culoare galbenă, plus că noaptea pe multe am văzut markeri luminoși pe fiecare linie de delimitate a benzilor pe un sens, astfel încât să vezi bine pe unde trebuie să mergi (zici că ești pe pistă de avioane). Altă chestie, pe drumurile care au doar o bandă pe sens, există din loc în loc passing lanes, adică apare pentru o scurtă bucată încă o bandă pe dreapta, pe care vehiculele mai încete pot trece pentru un moment, astfel încât vehiculele mai rapide să le poată depăși rapid. Știu că pentru mulți poate părea stupid-proof, dar mie îmi pare un mod mult mai inteligent de gândire, prin care se previn mult mai multe accidente.

E drept că la ei e nevoie, nu de alta dar ei nu fac școală de șoferi, ci oamenii învață să conducă de la alți oameni (de regulă un membru al familiei), trebuie să adune apoi un anumit număr de ore de condus sub supraveghere, după care dau un examen (cum se vede și în filme, de altfel, doar că nu e redat foarte explicit procesul). De aici e clar că șoferii lor nu sunt la fel de buni ca ai noștri (dacă e să generalizăm), și probabil că ar face mult mai multe accidente dacă ar conduce pe sistemul european.

On a different note, pe autostrăzile din California nu ai cum să nu observi indicatoarele care anunță amendă de 1000 dolari pentru littering (dacă lași gunoi adică). Și nu se aplică doar dacă ești țăran și arunci pe geam o pungă plină de gunoaie, e suficient și dacă arunci un muc de țigară sau un pet de plastic. Asta în caz că mai era cumva neclar pentru cineva cum se face educația populației și de ce la alții e așa curat iar la noi nu.

Nu știu însă ce să zic de sistemul lor de intersecție în cruce cu stopuri 4-way (fiecare sens are stop), în care toată lumea oprește când ajunge și se trece în ordinea în care ai ajuns. Mi se pare, din contră, mai predispus la accidente decât sistemul nostru cu stop/cedează/prioritate, deși are și el muulte hibe.

Sunt și 2 lucruri care știu sigur că nu mi-au plăcut:
1. Majoritatea mașinilor au semnalizarea de culoare roșie, nu portocalie cum e la noi (deși înțeleg că și la noi e permisă culoarea roșie pentru semnalizare), și asta mi se pare iarăși că e cam aiurea, pentru că poate fi confundată cu o frână scurtă sau o serie de apăsări scurte de frână)
2. Au multe indicatoare rutiere (majoritatea pe care noi nu le avem) sub formă de text, în limba engleză, în loc de simboluri pe care le-ar înțelege toată lumea, ceea ce mi se pare foarte unfriendly și naționalist, dat fiind că poate pe străzile lor conduc și oameni care nu cunosc (bine) limba, limbajul fiind ușor tehnic pe alocuri (de exemplu yield)

A, și să nu uit, de multe ori apar scrisuri pe jos pe șosea, de exemplu „slow down”, scris mai întâi slow și apoi down, astfel încât să citești pe măsură ce te deplasezi, dar mie mereu mi se părea cam ciudat, și citeam down slow :)))))

Dar cel mai și cel mai amuzant a fost cu Ped xing. Am văzut din prima acest indicator (sau scris pe jos) și nu înțelegeam ce înseamnă. Zic… ce-i asta frate? E ceva în chineză ? :))))) Tot timpul ziceam că o să căutăm pe google, dar uitam. Ne-a luat vreo săptămână să ne prindem, atâta de singur era neuronul :))))) Și asta doar când Adi a văzut undeva că scria doar X-ing, și s-a prins că e crossing, după care am auzit iar fisa picând pe jos când am realizat câteva momente mai târziu că ped e de la pedestrian :))))) Beavis and Butt-Head, nu alta :)))))

Și nu e singura chestie de care ne-am prins cu un delay de vreo minim 5 zile, dacă nu și mai mult (e de la jet lag sigur. Nooot :)))))). Irina stă pe o stradă care are Dr. ca terminație. Și eu am crezut cu mult timp în urmă că vine de la doctor. După ce am ajuns acolo, tot vedeam Dr. în stânga, Dr. în dreapta, zic “băi nene dar câți doctori au ăștia, ceva de speriat” :)))))) abia pe urmă, când am văzut că e prea peste tot, mi-am dat seama că Dr. e prescurtarea de la Drive, nu de la Doctor. Acum, serios, apăi câți doctori după care să denumești străzi să ai? O fi America mare, dar nici chiar așa :))))))

Va urma

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Benzină: 45 $
Masă: 38 $ (fără tip, Denny’s Diner, 2 persoane)
Cazare: Hawthorn Suites, Victorville, CA – 93 $ / cameră dublă / noapte