Ca orice pasionat de arhitectură, Barcelona era un oraș pe care îmi doream de multă vreme să îl văd, în special pentru clădirile lui Gaudi. Îmi aduc aminte și acum că, din toate cursurile din cei 5 ani de facultate la construcții, cel de arhitectură a fost preferatul meu. Am avut o profesoara foarte faină, care ne-a predat istoria arhitecturii și ne arăta în fiecare curs poze din călătoriile ei din toate țările de toate felurile, exemplificând ceea ce ne preda. Eram pur și simplu fascinată, absorbeam fiecare cuvânt, fiecare stil și fiecare poză. A fost exact genul acela de stil de predare care te face să înveți din sala de curs, fix cum ar trebui să fie toate, nu scrierea la dictare cu care am fost obișnuiți.

Cred că atunci am aflat prima dată de Gaudi și modul în care a creat artă cu fiecare clădire pe care a proiectat-o. Nu îndrăzneam eu să visez foarte mult pe atunci, dar cred că undeva în minte atunci mi-a încolțit visul de a vedea Barcelona.

Anii au trecut și visul a stat la copt. Între timp m-am îndrăgostit de munți și, nu după mult timp, în una dintre acele reverii pe care le am din când în când, am pus la cale un plan în care voi vizita Barcelona și o voi asezona cu o excursie în Munții Pirinei. Dar din nou planul a fost devansat de altele.

Cred că nu mă grăbeam spre Barcelona din cauza mulțimilor ce o invadează. Niciodată nu mi-au plăcut aglomerațiile, de mică aveam o ușoară stare de anxietate în orice astfel de context (de exemplu când mergeam în tabere și erau mulți copii) și, de-a lungul ultimilor ani, cu fiecare oraș mare pe care l-am vizitat și în care m-am lovit de foarte mulți oameni, toleranța mea a scăzut din ce în ce mai mult. Parcă nu îmi venea să merg și spre Barcelona, jumătate din mine ar fi făcut orice ca să evite aglomerația de turiști, dar cealaltă jumătate chiar își dorea să vadă incredibila arhitectură Gaudi, așa că le-am lăsat un pic să se lupte între ele și, până la urmă, în 2018, cea de-a doua a câștigat.

Mi-am zis: cu cât amân mai mult, cu atât mai aglomerat va fi. Așa că hai să mă duc o dată să o fac și pe asta, și pe urmă nu mai trebuie să-mi bag capul cu aglomerațiile. Pentru că Barcelona este (cred) ultimul oraș foarte aglomerat pe care îmi doream să îl văd. Așa că imboldul a fost și mai mare.

Și, pentru că nu uitasem că Pirineii sunt ATÂT de aproape de Barcelona, am pus la cale planul perfect. Adi mai fusese în Pirinei, dar de pe partea franceză, deci știa cât de frumoși sunt. Eu, în schimb, nu mai călcasem în viața mea pe pământ spaniol, dar aveam pe pinterest salvată o imagine de pe Faja de las Flores de ani de zile. When it’s meant to be it’s meant to be :D

Ne hotărâsem deja de mult că în septembrie am vrea să facem această călătorie, însă biletele de avion spre Barcelona nu sunt tocmai cele mai ieftine, așa că ne-a apucat luna iulie fără ele.

Într-un final am luat taurul de coarne și am făcut-o. Am găsit un preț cât de cât ok, ne-am pus un singur bagaj de cală, cum facem mai mereu când plecăm în astfel de călătorii, și apoi am trecut la pasul următor: cazarea.

M-am speriat când am văzut cât de scumpă e cazarea în Barcelona, dar acum nu mai aveam ce face. Am ales până la urmă o cameră dublă într-un hostel, dar mai multe despre asta voi povesti la momentul potrivit.

Între timp… ce să vezi? Deși planificasem în doi această călătorie, în august echipa s-a mărit cu încă 2 omuleți: Aura și Cosmin, care au fost așa de fascinați de combinația noastră încât ni s-au alăturat entuziasmați cât ai zice pește.

Așadar… cei 4 muschetari au plecat la drum într-o zi de miercuri, cu un zbor București – Barcelona de seară.

26 septembrie 2018

Aura și Cosmin au venit pe la prânz cu mașina din Mioveni, ne-au pescuit și pe noi, și am purces împreună spre Otopeni. Acolo am lăsat mașina în parcarea pe termen lung, și apoi, țup țup ne-am croit drum spre aeroport.

Mare lucru nu-mi amintesc din acel zbor, decât că am decolat chiar după apus și n-am făcut decât câteva poze așchilopate. Aterizăm în Barcelona pe întuneric și, în timp ne croim drum prin aeroport spre ieșire, creierul meu computează schimbarea de limbă și începe să se calibreze. Salida, sortida… băi da’ parcă știam eu un pic de spaniolă… cum e corect? A, stai, că ăștia aici sunt catalunezi și de aia scrie în două feluri. Pfiu, credeam că m-am ramolit.

În timp ce Adi, Aura, Cosmin așteaptă bagajele, eu o iau înainte să ridic mașina de la Sixt ca să câștigăm timp. Merg un pic pe jos pe afară (pe dinăuntru se lucra la ceva reamenajare) și nimeresc mai întâi la biroul de afară, dar acela era pentru predări, așa că intru în interior, unde trecem peste formalități destul de repede. Iau cheile și mă duc afară în parcare. Fix când am ajuns la mașină au ajuns și ei. Sincronizare perfectă, ce să mai?

Mereu e o surpriză atunci când închiriem mașini (oare ce o să fie?), mă simt de parcă aș fi copil mic și aș deschide un ou kinder. Iar, de data asta, ceea ce am primit chiar semăna un pic cu un ou: Opel Mokka X.

E un gri șobolan, nu culoarea mea preferată, dar nu e ca și cum mă mărit cu ea, așa că trecem peste. Mașina a venit cu o listă cam mare de zgârieturi și ne chinuim să le depistăm pe toate, ca să ne asigurăm că nu există niciuna în plus pe mașină care să nu fie trecută pe listă, dar e destul de greu. În primul rând pentru că e întuneric și, în al doilea rând, pentru că sunt indicate sub formă de listă, nu sub formă de schiță, pe care le poți identifica mult mai ușor.

Tragem concluzia că am făcut tot ce se putea face, Doamne-ajută să nu fie nicio problemă la întoarcere, și… pe cai!

În prima zi am avut de parcurs un număr alarmat de kilometri, și anume 10. Pentru că, fiind ora 22 (23 la noi acasă), am căutat să găsesc un hotel cât mai aproape de aeroport. Chiar ÎN aeroport, dacă se putea. Dar nu am găsit chiar așa (sau poate nu era foarte ieftin), ci într-un orășel mic de lângă aeroport (sau suburbie a Barcelonei, ce o fi aia).

Am ales un Ibis. Știi ce primești, plus că am impresia că era cea mai ieftină variantă din zonă.

Am avut acolo o experiență foarte plăcută. Era primul meu contact cu spaniolii la ei acasă și am fost mai mult decât impresionată. Întreg personalul a fost super drăguț și nu conteneam niciunii să fim prietenoși unii cu alții. Cred că domnul de la recepție mi-a și spus Mulțumesc, pe română adică, pentru că, în mod evident, nu cred că eram primii români care le călcau pragul sau o avea ceva prieteni/colegi români.

Am mers apoi și am tras fiecare câte un somn sănătos, nu de alta dar alarma pentru a doua zi a fost setata foarte devreme.

27 septembrie 2018

Astăzi aveam de ajuns departe. Foarte departe. Astfel că ne-am trezit cât mai devreme posibil astfel încât să ne și odihnim și, sper bucuria noastră, micul dejun se servea de cu noaptea în cap, așa că am putut mânca bine (și destul de ieftin) înainte de a porni la drum.

Până la Torla am avut de mers cam 300 km, pe care i-am parcurs în aprox. 4 ore, cu o două mici pauze pe drum. Nu mult după ce am plecat de la hotel am început să vedem niște munți. Inițial am crezut că sunt Pirineii deja, dar, când am văzut cu ce viteză ne apropiam de ei, ne-am dat seama că nu au cum să fie chiar ei. Iar când am ajuns în dreptul lor ne-au fascinat pur și simplu. Era vorba despre Montserrat, un fel de Ciucaș la puterea a 3-a combinat cu Meteora, fantastice forme.

Dar noi aveam treabă mai departe, așa că nu ne-am abătut.

Pe măsură ce ne apropiam de Torla am început cu adevărat să vedem Pirineii. Deja ne transpirau mâinile de emoție și se simțea entuziasmul atingând cote maxime în mașină. Peisajul a început să fie cu adevărat impresionant, iar, când am ajuns în Torla, am rămas mască la vederea cadrului pe care îl știam deja de pe internet, dar care nu are cum să nu te uimească la fața locului, ca și cum l-ai vedea pentru prima dată.

Din Torla aveam de intrat pe Valea Ordesa, însă, înainte de asta, trebuia să ne asigurăm că mâncăm bine masa de prânz, căci până la cea de seară aveam ceva de tras.

Atâta doar că în Spania se aplică cu sfințenie regula siestei, iar la ora aceea nu am găsit niciun restaurant deschis (era un pic mai devreme decât ora fixă la care încep ei să servească prânzul – în jur de 14). Nu puteam aștepta, așa că singura opțiune era să mâncăm un sandviș la un local la care am găsit un român cu care inițial am vorbit în engleză, însă ne doream ceva cald, așa că nu ne-am mulțumit cu atât.

Între 2 restaurante în care încercam să întrăm a fost foarte greu să nu căscăm gura la frumusețea acestui mic orășel medieval de munte, cu străzi înguste și pietruite. Ba am dat în acest fel peste încă o româncă, ce ne auzise pe strada vorbind română. Ne-a spus că lucrează acolo. Chiar nu mă așteptam să găsim români chiar în acel sătuc destul de izolat.

De mâncat am reușit până la urmă să mâncăm la un hotel un pic dincolo de Torla, Silkien Ordesa, care avea o terasă superbă (degeaba apare pe hartă un Restaurant Turieto lângă acest hotel, nu am găsit nimic). Fiind însă siestă și la ei, aveau doar pizza și salate. Noi ne-am bucurat să auzim de pizza, dar, spre surprinderea noastră, a fost o pizza congelată ceea ce am primit, care n-a fost cea mai grozavă. Nu mă așteptam la asta de la un hotel de 4 stele așa fancy, și am fost cam dezamăgiți, dar, în lipsă de altceva, ne-am mulțumit și cu atât.

Am intrat apoi pe drumul ce duce spre inima Văii Ordesa și, nu după mult timp, am ajuns la capăt de drum. Pradera de Ordesa este o parcare imensă, gratuită, de unde ești pe picioarele tale. Am nimerit în una din perioadele în care nu circulă autobuzul local, altfel n-am fi avut voie cu mașina acolo (detalii la finalul jurnalului).

Imediat ce ne-am dat jos din mașină am rămas cu capul pe spate. Asta pentru că pereții colosali ai văii se ridicau dincolo de cei mai înalți copaci, iar noi am fost pe loc parcă hipnotizați.

Toți copacii erau încă verzi, așa că atmosfera, precum și temperatura, erau estivale. Ba chiar era mult prea cald! Eu mă gândisem că va fi totuși final de septembrie și aveam să urcăm destul de sus, așa că nu am luat cu mine tricouri, ci bluză de corp. M-am gândit că, în cel mai rău caz, dacă mi-e cald, rămân doar în bluză, dar, ce să vezi? Era prea cald și așa. În plus, aveam colanții de toamnă pe mine, nu pe cei de vară, căci aceia erau mult prea subțiri, și cu un an înainte murisem de frig cu ei în Dolomiți, dar, cum iarna nu-i ca vara, nici Italia nu e ca Spania, așa că acum regretam un pic, chiar dacă știam că a doua zi dimineață avea să-mi fie bine. Tot ce am putut să fac a fost să mi-i suflec până sub genunchi, dar ei tot căptușiți erau, așa că am cam mers cu limba pe-afară.

Astăzi aveam de ajuns la Refugio de Goriz, ceea ce presupune parcurgerea întregii văi Ordesa plus o urcare peste câteva praguri glaciare, căci refugiul se află la 2200 m. Destul de mulți kilometri, dar ajută mult faptul că pe vale se merge relativ repede, majoritatea traseului fiind aproape plat sau în ușoară urcare. Ceea ce n-am luat noi în calcul a fost multitudinea și, nu doar atât, nebunia de cascade de pe drum. Știam că această vale este plină de cascade, dar nu ne-am imaginat că vor fi atât de spectaculoase încât ne vom abate pe la fiecare și vom adăuga timp serios la traseu (cam o oră în plus fașă de ce scria pe săgeți la start).

A fost un adevărat spectacol. De fiecare dată când vedeam una, ne gândeam că nu are ce să urmeze ȘI mai și. Dar apoi așteptările ne erau iar întrecute. Și iar, și iar. Problema era că majoritatea nu erau tocmai în drum și trebuia să facem dreapta pe poteci ce uneori se transformau în trepte ce tot coborau și coborau și n-ar fi fost așa un mare bai dacă nu ar fi trebuit să le și urcăm la loc.

Oricum, a meritat din plin. Totul a fost un vis frumos. Dintotdeauna am fost fascinată de cascade și le-am căutat mereu peste tot pe unde am călătorit (de la primul Road trip în România), dar așa de multe cascade într-o zi și ATÂT de frumoase nu cred că am mai văzut vreodată.

De îndată ce am terminat cu cascadele umbrite și cu un urcuș cu câteva serpentine în pădure, destul de lejer, am ajuns înapoi la valea cea caniculară.

Am trecut pe lângă încă o serie de cascade în mici praguri, care formau mereu piscine turcoaz la baza lor, după care am intrat în linie dreaptă. Aici i-am dat pe repede înainte, chiar dacă-mi era cald, doar doar oi termina mai repede.

Foto Cosmin

Nu m-am oprit decât când am ajuns la Cola de Caballo (Coadă de cal), ultima, dar și cea mai cunoscută cascadă de pe valea Ordesa, unde am capitulat pe un petic de umbră și m-am liniștit până au sosit și ceilalți.

Am mâncat un pic și apoi am mers să facem niște poze de mai aproape, dar ajunsesem prea târziu. Acum cascada era aproape integral umbrită și nu își arăta adevărata valoare pe care soarele i-o pune în scenă. Chiar și așa, însă, a fost o încântare să o admirăm și, cu un mare hei rup, am pornit mai departe. Greul, practic, de aici începea, căci până la refugiu aveam doar de urcat.

Inițial se trece un mic prag cu ajutorul unor lanțuri. Nimic complicat, doar că pietrele sunt așa de bine spălate încât au devenit destul de alunecoase, astfel că lanțurile chiar ajută, cel puțin în vreo 2 puncte.

Peisajul a început să se schimbe de acolo și valea Ordesa devenea din ce în ce mai mică în urma noastră, noi pătrunzând pe teritorii ce ne erau complet străine până atunci. Urcușul se domolea din când în când, dar multă vreme am stat în directa bătaie a soarelui, ceea ce mă usca de puteri. Orice numai să nu mor de cald, căci atunci simt cum nu mai am niciun fel de energie. M-am mișcat ca broasca țestoasă o perioadă și am fost extrem de fericită când în sfârșit am dat de o mică umbră în timpul urcușului.

Apoi poteca s-a mai domolit iar, noi sărind în sus de extaz când am dat peste o pajiște cu o grămadă de brândușe. După care am sărit pe ele.

Refugiul deja părea că nu mai apare. Nu se vedea pe nicăieri, ceea ce însemna că mai aveam un prag de trecut.

Totul era contra cronometru, căci pe site-ul refugiului scria că masa se servește la ora 19, și nu voiam să aflăm ce avea să se întâmple dacă ajungeam după ora asta. Nu de alta, dar în Germania am primit o masă foarte dubioasă când am ajuns odată după ora mesei la cabană și nu voiam să repet experiența unei astfel de dezamăgiri, mai ales după pizza rahitică pe care o mâncasem la prânz.

Am încercat eu să-i dau mai repede bice la deal, dar picioarele nu ascultau deloc. Când în sfârșit am zărit acoperișul refugiului, am zis că nu-i adevărat. Aleluia!

I-am trecut pragul la ora 19 fix și eram super stresați că nu mai primim mâncare, dar, spre fericirea noastră, se pare că masa se servește în 2 runde acolo (cel mai probabil pentru întârziați ca noi), și ni s-a spus să venim la ora 20, în timp ce serveau de zor o mulțime de oameni ce erau deja așezați la mese.

Mi-a plăcut foarte mult sala de mese, precum și organizarea lor, era fix ca la cabanele de pe TMB, chiar și alocarea meselor era la fel. Primeai un număr de masă și acolo te așezai, nu erai de capul tău.

Între timp am zis să luăm camera în primire, mai ales că muream de foame, și să stai să te uiți la alții cum mănâncă în timp ce ție îți chiorăie mațele nu e tocmai distractiv.

Am primit o cameră în care nu mai erau decât două locuri ocupate când am ajuns noi, și tare am sperat să rămână așa, nu de alta dar paturile erau suprapuse pe 3 etaje și noi primisem două locuri care nu prea ne conveneau (a, da, se alocă locuri, nu te așezi unde vrei nici aici). Am hotărât să alegem alte 2 locuri cu un pic mai mult aer și, în cazul în care avea să vină cineva care le să le revendice, ne mutam.

Apoi ne-am gospodărit cu încărcarea diverselor echipamente în sala de mese, unde există mai multe prize una sub alta în care toată lumea își poate încărca ce are nevoie (telefon, aparat foto, etc).

Ora aceea cred că a fost cea mai lentă oră din istorie, căci mi s-au lungit urechile de cât de foame îmi era. Când în sfârșit ne-a venit rândul, a fost petrecere! Ne-am năpustit asupra mâncării și am devorat fiecare fel, deși, oricât de flămânzi fuseserăm, nu am putut mânca tot. Era mult prea mult, chiar și pentru cineva înfometat. Probabil porțiile sunt făcuse să îndestuleze bărbați de 100 de kg, că eu una m-am săturat foarte repede. Oricum, super fain totul și foarte gustos. Nu mai țin minte exact ce a fost dar parcă o porție de paste bolognese (to die for) și o porție de pui (sau ceva carne, oricum) cu o garnitură (nu mai țin minte, din păcate), PLUS desert.

Ce să zic, am plecat de acolo fericiți cu zâmbetul până la urechi, și ne-am dus direct la culcare, căci nu e ca și cum mai aveam ce face, iar dimineață voiam să ne trezim devreme, ca să fim gata înainte de răsărit. Aveam un drum și mai lung în față.

Din fericire pentru noi, camera a rămas cam la fel, nu s-a umplut, ceea ce a însemnat că am putut dormi în voie, fără probleme.

28 septembrie 2018

Dimineață ne-am trezit destul de odihniți, sau cel puțin așa îmi amintesc eu. Nu a fost cel mai bun somn din viața mea, dar, pentru un somn de cabană, am dormit binișor. Partea bună a fost și că baia era fix lângă, și nu trebuia să ieșim afară. Să ai toalete și chiuvete în cabană, fie ele și cu apă rece, e un mare lux.

Atâta doar că nu era săpun, dar am îndrăznit să cer un pic de la niște spanioli, pentru că nu suport să fiu murdară pe mâini.

Micul dejun n-a fost așa grozav precum cina, ci mult mai slăbuț, dar cred că e o treabă ce se întâmplă la multe cabane. În general cred că se merge pe principiul că oamenii oricum nu mănâncă foarte mult înainte de o urcare susținută, dar eu una aș vrea un pic mai mare diversitate, căci nu îmi plac, de exemplu, cerealele clasice din fulgi de porumb care, să fim serioși, n-au nici un gust.

În orice caz, nu am murit de foame. Apoi ne-am organizat să lăsăm câte ceva din rucsaci la lockers, pentru că nu avea sens să urcăm pe Monte Perdido cu tot bagajul în spate dacă la coborâre aveam să trecem tot pe acolo. Ne-am luat în primire și pachetele pe care le bifasem la rezervare, am luat doar o parte din mâncarea din ele, după care am fost gata.

Ei, acu-i acu!

Am pornit pe traseu la ora 7:30. Afară era încă un pic întuneric, dar nu după mult timp soarele a început să-și facă apariția.

Era destul de frig, dar, după ziua precedentă, răcoarea era o binecuvântare. Nu același lucru l-aș putea spune și despre traseu, care m-a cam solicitat și nici nu pot să spun că mă recompensa în același timp. Diferența de nivel a fost peste 1000 de metri și am urcat non stop prin peisajul stâncos și nu foarte impresionant, la polul opus față de valea de mai jos care era plină de iarbă.

Aura și Cosmin erau un pic mai rapizi decât mine, iar noi am și decis să facem o mică pauză la lacul Helado, așa că ne-am reunit abia mai târziu, pe vârf.

Apa limpede a lacului m-a liniștit și mi-a dat un pic de energie, dar ceea ce a urmat avea să necesite niște forțe mult mai mari ca să nu simt că mă doboară.

De la lac până pe vârf urcarea este infernal de abruptă. Urmărește un horn lat și plin de grohotiș care te face să aluneci un pic la fiecare pas. Un fel de 3 pași înainte, 2 înapoi, cam așa înaintam eu. Și cel mai tare mă îngrijoram când mă gândeam cum doamne iartă-mă aveam să cobor pe acolo, căci vizualizam o alunecare continuă, asezonată cu o sesiune la fel de continuă de înjurături. Nu că acum nu înjuram, dar măcar nu chiar continuu (aproape continuu :))))).

O oră jumătate mi-a luat să dovedesc această ultimă urcare ce a scos și ultimul unt din mine, mai ales că se pusese și un vânt năprasnic, de a trebuit să pun pufoaica pe mine, să trag buff-ul la gură și gluga pe cap. Apoi am cotit dreapta și am mai urcat câteva zeci de metri și, la ora 11:45, îîîîn sfârșit am ajuns și noi pe marele Munte Pierdut, unde Aura și Cosmin ne așteptau de vreo jumate de oră cel puțin.

Trebuie să recunosc că sus am fost impresionată. Oriunde te uitai vedeai munți în nu știu câte culori, care mai de care mai diferiți, iar peisajul diferea mult de ceea ce văzusem până atunci în Alpi. Însă totul era foarte sterp. O diferență enormă față de valea Ordesa din care venisem, plină de apă, fremătând de verdeață și de viață, în timp ce aici totul era ca de pe marte. Mi se părea că nicio formă de viață nu poate supraviețui acolo, deși, un pic mai jos, am depistat și câteva astfel de minuni care parcă voiau să arate întregii lumi că orice e posibil:

Am rămas acolo sus aproape o oră, admirând toate unghiurile de mai multe ori, făcând poze și bucurându-ne de experiență, iar eu, mai ales, la gândul că de acolo nu mai aveam decât de coborât.

Cu greu am găsit câteva urme din ghețarul de pe Monte Perdido. A trebuit să ne lungim gâturile în jos, pe partea nordică. Acolo se mai zăreau ultimele rămășițe și, iată că, încet încet, și ultimul ghețar din Spania va dispărea complet în curând.

Spre surprinderea noastră, sus pe vârf, lângă o piatră (una din cele ”câteva”) am găsit un trandafir roșu. Nu îmi dau seama ce era cu el acolo. M-am gândit că poate cineva făcuse o romantică cerere în căsătorie în vârf de munte (cât de frumooos!), dar de ce fata ar fi lăsat trandafirul acolo? Că eu una l-aș fi luat cu mine până la București, în dinți! :)))) Oare o fi refuzat? Șoc și groază! Nu vom ști niciodată :)))

Aaaanyway, dar să mai și coborâm, zic.

Mie una îmi venea să fac un basejump de acolo decât să o iau la vale pe unde urcasem, pentru că deja mă vedeam picată în fund de vreo 15 ori. Începeam să regret că nu am luat niște corzi cu noi să fi făcut rapeluri pe traseul alternativ de alpinism care urcă acolo dinspre refugiu, dar mi-am amintit că ar fi cântărit o tonă, așa că m-am liniștit și mi-am luat inima în dinți.

Și, spre surprinderea mea, coborârea a fost, de fapt, o flore la ureche (nu cea de pe vârf, pe aceea am lăsat-o acolo, în caz că se întorcea cineva după ea, mai știi?), căci am putut face grohoting, acest ”sport” în care te dai pe grohotiș și ajungi jos de vreo 200 de ori mai repede decât ai urcat. Mie nu prea îmi place să-l practic, de fel, dar aici nici nu prea aveai cum altfel, așa că mi-am lăsat picioarele să zburde în voie la vale. Așa de fericită am fost că am trecut așa de ușor peste acest stres cu care stătusem atâta, încât aproape am și uitat de vântul turbat care se pusese în scenă.

La coborâre am mai făcut o mică pauză la lac, ca să îl vadă și Aura și Cosmin de aproape, moment în care am încercat să ne curățăm un pic încălțările, căci mai că nu mai puteam spune niciunii ce culoare aveau proprii bocanci la origine, acum fiind toți aproape albi. Grohotișul își bătuse joc bine de tot de noi. Nu doar într-un singur fel. Oare ce-o fi avut cu noi?

Pe porțiunea dintre lac și refugiu au început picioarele mele să se resimtă. Nu știu exact de ce, dar simțeam că tălpile mele urlă pe mut de durere, iar noi încă mai aveam jumătate de zi în față și o mulțime de kilometri de parcurs până la mașină.

Când am ajuns la refugiu deja nu mai știam ce să mai fac. Soarele revenise pe poziție și, după ce că mă dureau picioarele de nu mai puteam, mi-era și cald, și foame, și ia umbra de unde nu-i, plus că nu știam de care doleanță să mă ocup mai repede.

În fața refugiului sunt câteva mese de lemn, dar erau la soare, ala că pica această variantă. M-am descălțat pe un petic de umbră din dreapta refugiului, neștiind dacă să mă întind să îmi odihnesc tot corpul sau să mănânc. A ieșit o struțo-cămilă din care n-am înțeles nimic.

Inițial n-am vrut să pierdem mult timp acolo, căci aveam de gând să abordăm traseul lung de întoarcere la mașină, ca să nu ne întoarcem pe unde am urcat și să mai vedem și altceva, dar până la urmă am intrat înăuntru și ne-am îndestulat pe săturate, eu una cu o porție de paste bolognese ca cele de la cină, care au mers ca unse.

Ora era cam înaintată, așa că după asta am fugit mai departe, nu înainte să ne recuperăm ceea ce lăsasem la lockers și cei 5 euro lăsați garanție, iar eu să-mi cumpăr niște punguțe speciale cu un amestec de grăunțe de care mă îndrăgostisem lulea. Primisem o astfel de punguță în pachețelul picnic pe care îl luasem dimineață și toată ziua pigulisem din el o anumită grăunță care nici acum nu știu ce era, dar îmi plăcea la nebunie. Era un fel de pufulete crocant sub formă de biluțe mici. Ce să mai, le mâncam și cu ochii, iar când am întrebat și mi-au spus că au și de vânzare, am fost în al nouălea cer. Cine mânca pe urmă grăunțe din alea pe străzile din Barcelona? :)))))

Fericită nevoie mare că am putut cumpăra grăunțele magice, am pornit mai departe pe traseu.

Prima porțiune coincide cu cea din ziua precedentă, dar nu după mult timp se desprinde spre stânga un traseu ce urmează mai apoi o brână pe versantul stâng al văii (cum ne uităm la ea dinspre Monte Perdido), în timp ce spre dreapta lăsăm traseul pe care urcasem dinspre Valea Ordesa cu o zi înainte.

Deși eram deja rupți de oboseală și știam că aveam să facem mai mult așa, nu ne-am lăsat bătuți și am mers mai departe cu planul inițial. Dorința de a vedea ceva nou era prea mare.

Inițial traseul coboară un pic spre vale, dar ocolit, și în cel mai jos punct ai șansa să se răzgândești și să te duci totuși pe traseul de vale, însă noi am cotit iar stânga și am intrat pe brână, care se numește Faja de Pelay / Senda de los Cazadores (Poteca vânătorilor).

Cam pe acolo am întâlnit și un panou care avertiza turiștii împotriva începerii acelui traseu după ora 15. Era deja ora 17 când am ajuns acolo și am stat un pic pe gânduri, dar, după calculele noastre, nu aveam cum să ajungem mai târziu de apus la mașină și, chiar dacă ne-ar fi prins un pic întunericul, aveam frontale. Am fost un pic în dubii să nu fie vreo porțiune periculoasă pe traseu și de asta să fie avertizarea, dar nu-mi aminteam să fi citit despre nimic de genul ăsta, așa că am mers înainte.

Și, doamne, ce bine că am făcut asta! Pentru că s-a dovedit a fi un traseu absolut fantastic!. O brână incredibil de frumoasă, nu știam unde să ne uităm mai întâi: în spate, unde soarele lumina muntele de pe care tocmai venisem, în stânga, unde peretele se înălța în sălbăticie, în față, unde ne întrebam ce cotlon mai urmează, sau în dreapta, unde peretele celălalt al văii se arăta colosal și prindea culorile apusului. Iar noi nu ne gândeam decât: maaaaama! Pe acolo o să mergem mâine! Tu-ți dai seama?

Nu am mai întâlnit pe nimeni pe acest traseu până spre final, când, spre surprinderea noastră, urcau câțiva montaniarzi, dar cred că toți aveau cort în spate și urmau să înnopteze undeva în apropiere. Probabil să admire crestele roșiatice la apus și răsărit.

Dar și mai mare ne-a fost uimirea înainte de asta, când, în toată liniștea și sălbăticia aceea, căci e un traseu foarte sălbatic, am dat nas în nas cu niște căprițe. Și nu orice fel de căprițe, ci unele foarte prietenoase, care au stat la o grămadă de poze.

La așa o surpriză chiar nu ne așteptam. Wow, wow, wow! So exciting!

Apusul ne-a prins la locul de belvedere Mirador de Calcilarruego. Noi, de fapt, nu vedeam soarele de unde eram, dar am văzut ultimele lui raze luminând peretele masiv de dincolo de vale, formând cel mai frumos tablou. Cred că mulți pictori s-au perindat și încă se perindă pe acolo să imortalizeze acest peisaj.

Brâna s-a terminat cu o succesiune de serpentine interminabile, căci am avut de coborât de la o altitudine destul de mare față de platoul din vale. Pe la jumătate ne-a prins și întunericul, moment în care s-a terminat și energia mea. Picioarele îmi erau terminate și fiecare pas era un chin, în timp ce mă râcâiau la culme insectele care se tot strângeau la frontala mea. Dacă e ceva ce urăsc pe lumea asta sunt insectele astea enervante. Știu că e nevoie de ele, dar oare chiar nu se putea găsi o soluție mai bună?

Ultimii pași pe plat, până la mașină, i-am făcut pe pilot automat. Încercam să nu mă opresc deloc, căci parcă mă dureau și mai tare tălpile când mă opream. Aura și Cosmin o luaseră înainte și ne așteptau de vreo jumătate de oră la mașină și, după ce am ajuns și noi, am pornit imediat către Torla, căci nu mai puteam.

Puține cuvinte, cu toții eram rupți, iar în Torla a trebuit să găsim hotelul și să ne concentrăm să ne luăm camerele în primire. Și a fost cât pe ce să renunțăm la traseul de a doua zi (cred că am avut un mic moment de nebunie temporară, nu știu ce s-a întâmplat acolo), căci micul dejun se servea un pic mai târziu decât ne-ar fi fost nouă ok, iar în momentul acela (ora un pic după ora 21) nici nu mai era deschis niciun  magazin de la care ne-am fi putut lua de-ale gurii să nu murim a doua zi de foame, așa că am fost în impas.

Până la urmă am ajuns la concluzia că e ok micul dejun la ora la care e. Domnul de la recepție a văzut că suntem un pic nehotărâți și dăm cu stângul în dreptul și, din una în alta, am ajuns cu discuția la traseul pe care îl aveam în plan pentru a doua zi, și el ne-a spus că ar fi mult mai scurt decât durata pe care o știam eu. Bine, nici cum zicea el nu cred că avea să fie (nu părea că îl făcuse prea curând ci spunea din estimări sau, în cel mai bun caz, amintiri îndepărtate), așa că am făcut o medie între ce ne-a spus el și ce știam eu de pe internet, și ne-a dat bine.

Dacă astăzi nu reușisem să ajungem în Torla pe lumină, voiam ca măcar a doua zi să facem asta, nu de alta, dar văzusem de joi niște magazine de munte în care voiam să dăm iama :))))

Cel mai fain a fost că ne-am învârtit și de un pachet de luat cu noi a doua zi pe traseu. Cu un pic de spaniolă de la Aura și țâra aia pe care o știu eu, am reușit să ne înțelegem cât de cât cu domnul de la recepție și și-a notat să ni se facă mâine dimineață niște sanvișuri pe care să le luăm ca picnic. Măcar mâine să mâncăm bine, dacă azi a fost cam fail.

Eu și Adi nu am mai fost în stare să ieșim din cameră să mâncăm, eu una abia mă mai țineam pe picioare. Am făcut cu chiu cu vai un duș sănătos, mi-am oblojit rănile (îmi făcusem bășici și bătături, 2 în 1), am mâncat câteva resturi din ce ne rămăsese din picnicurile de la refugiu, după care m-am băgat în pat și dusă am fost.

Va urma

Acest jurnal face parte din seria vacanței SPANIA 2018. Dacă vrei să afli mai multe detalii (itinerar, hartă, costuri, etc) sau vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.

CAZARE

ZIUA 1

Un hotel foarte ok, la care am dormit în prima seară. Este foarte aproape de Aeroportul Barcelona, am condus doar câteva minute până acolo, după ce am preluat mașina de la Sixt. Curățenie și serviciile clasice Ibis care nu au cum să te dezamăgească, iar personalul a fost mai mult decât drăguț, chiar m-au impresionat cu ospitalitatea. La fața locului am plătit și mic dejun (7 euro / persoană – foarte bun + se servește foarte dimineață, ceea ce era esențial pentru noi, căci am plecat cu noaptea-n cap spre munte).

ZIUA 2

Refugio de Goriz

Este o cabană pe traseul de acces spre Monte Perdido dinspre Valea Ordesa. Are 2 corpuri, unul mai nou (unde condițiile sunt mai bune, dar nu știu ce trebuie să faci să primești loc acolo :)) și unul mai vechi, unde condițiile nu sunt extraordinare (în sensul că sunt multe locuri într-un dormitor și paturile suprapuse pe 3 niveluri – ceea ce e cam claustrofob pentru unii) dar mi s-a părut destul de curat iar organizarea lor + serviciile de masă mi s-au părut extraordinare – exact ca în cabanele din Alpii francezi / italieni / elvețieni.

Rezervările se fac simplu, online, și se plătește o garanție de 10 euro / pers la rezervare. Apoi, la fața locului, se va plăti diferența (la cabană se poate plăti și cu cardul).

În camere nu există prize, dar există un spațiu în sala de mese unde se pot lăsa echipamente la încărcat.

Este nevoie de sheet sleeping bag pentru a dormi la cabană. Se găsesc de cumpărat la Decathlon sau la alte magazine de munte.

Există apă potabilă, se poate lua de la chiuvetă.

Există dușuri cu apă rece și toalete curate în interior + chiuvete cu apă (dar nu există săpun).

Noi am luat și masa, și ni s-a părut super ok. Masa de seară este extrem de bogată (2 feluri consistente + desert). Pe site scrie că masa se servește la ora 19, și noi ne-am super grăbit să ajungem ca să nu rămânem morți de foame, dar se pare că se servește în 2 tranșe, căci imediat ce am ajuns la 19, ni s-a spus să venim la 20 pentru cină. Micul dejun nu a fost cine știe ce, destul de slăbuț, mai ales dacă nu-ți plac cerealele clasice. De la cabană se poate lua și pachețel picnic pentru ziua de traseu (noi am bifat de când am rezervat online, dar cred că se poate și dacă anunți de cu seara). Picnicul conține diverse gustări (inclusiv un măr) + o caserolă serioasă de cușcuș cu ceva (nu mai știu ce). E posibil alte dăți să conțină altceva. Cel mai mult mi-a plăcut o punguliță (conținutul, nu punga :))) care avea un amestec de grăunțe – am și cumpărat extra când ne-am întors de pe traseu.

Cabana are lockers în care îți poți lăsa ceva până te întorci de pe traseu. Se lasă o garanție de 5 euro pentru cheie, pe care o primești înapoi după, deci practic e gratis.

Se ajunge la Refugiu în aprox. 5 ore de drumeție de la Pradera de Ordesa (parcare fără plată).

ATENȚIE! Aviz celor ce vor să meargă pe Valea Ordesa. Accesul cu mașinile din Torla până la Pradera de Ordesa nu este permis decât în extrasezon. În sezon (perioadele variază de la an la an – consultați site-ul oficial aici.) se poate ajunge acolo doar cu un autobuz local care se ia din Torla și circulă de dimineață până seara, din 20 în 20 de minute. Orarul și prețurile exacte se găsesc la linkul de mai sus. Atenție la calcularea timpilor de traseu ca să nu pierdeți ultimul autobuz. Biletul dus-întors este 4.5 euro în 2019.

ZIUA 3

Mi-a plăcut acest hotel la nebunie! Are 2 stele, dar care face cât 3, chiar 4 pe alocuri. Extrem de frumos, curat, aranjat, cu un farmec aparte de hotel istoric, restaurant propriu cu mâncare delicioasă la prețuri mai mult decât ok, plus piscină. M-a impresionat foarte tare. Am avut norocul să primim cameră cu vedere spre munte, o priveliște absolut fantastică.

COSTURI

Cazare Ibis: 69 euro / cameră dublă cu baie privată / noapte
Cazare Refugio de Goriz: 17 euro / pers / noapte / loc în dormitor comun
Cazare Hotel Villa de Torla: 58 euro / cameră dublă cu baie privată / noapte

Mic dejun Ibis: 8 euro / pers
Cina Goriz: 17,5 euro / pers
Mic dejun Goriz: 6,5 euro / pers
Picnic Goriz: 13 euro / pers

TRASEU

Ziua 1:

Pradera de Ordesa – Cola de Caballo – Clavijas* de Soaso – Refugio de Goriz: 5h 15

Ziua 2:

Refugio de Goriz – Monte Perdido – Refugio de Goriz – Senda de los Cazadores: 13h (cu tot cu pauza mare de la Refugiu)

*Clavijas deesemnează zone de scrambling sau via ferrata, care sunt prevăzute cu lanțuri și/sau cabluri și/sau scări de metal și/sau alte elemente metalice.

În cazul acesta, Clavijas de Soaso este o porțiune de scrambling prevăzută cu lanțuri și câteva elemente metalice, pentru care nu este nevoie de echipament suplimentar în afară de cel de drumeție.

Desfășurat:

Tip traseu: drumeție + foarte puțin scrambling

Punct start: Pradera de Ordesa (1300 m)

Altitudine max.: Monte Perdido (3355 m)

Diferență nivel:  + 2300 m (din care în ziua 1 aprox. 900 m și în ziua 2 aprox. 1400 m)

Distanță: 37 km (ziua 1: 13 km, ziua 2: 24 km)

Stare marcaj: traseele nu sunt marcate, dar în vale există stâlpi cu indicatoare care dat timpi (majoritatea). De la Ref. Goriz în sus nu mai există indicatoare, dar nu ai cum sa te pierzi, decât pe ceață poate

Sezonalitate: pe site-ul Refugiului Goriz se poate vedea live starea traseelor. Există trasee care iarna sunt închise sau total nerecomandate (de ex. Senda de los Cazadores nu este deloc indicat, pericol de avalanșă)

Surse apă: pe vale există numeroase surse de apă, plus 2 izvoare amenajate, am indicat mai sus cam pe unde ar fi (la traseul desfășurat). Mai sus de Goriz nu sunt surse de apă. Pe Senda de los Cazadores nu există surse de apă.

Data: 27-28 septembrie

HĂRȚI

PROFIL & TRACK GPS

Puteți descărca trackul GPS al acestei ture de aici.

VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no