Italia: M. Dolomiti Via Ferrata delle Trincee

Vineri, 9 septembrie 2016

Cu mașina: Corvara – Arabba și înapoi
Telecabină: Arabba – Porta Vescovo (14,5 euro dus-întors / pers)
Traseu: Porta Vescovo (2478 m) – Via ferrata delle Trincee – Biv. Bontadini – Rif. Passo Padon –  Porta Vescovo via 680
Masiv: Padon
Punct de plecare: Porta Vescovo
Tip traseu: drumeție + via ferrata
Dif. Nivel: +500 m / – 500 m
Altitudine maximă: La Mesola (2727 m)
Timp total: 5-6h
Ghid folosit: Via Ferratas in the Italian Dolomites Vol I
Hartă folosită: Tobacco 07

După o zi ceva mai lejeră pe la lacul Sorapiss, în a șaptea zi ne-am luat inima în dinți și am pornit către cea mai grea ferrată de până atunci (mă rog, vorbesc doar pentru mine, eram singura căreia îi tremurau un pic bețele).

Pusesem ochii de mulți ani pe creasta Padon, care, aflată deasupra Lacului Fedaia și chiar față în față cu marele Marmolada, mi s-a părut mereu că ar fi un loc genial de drumeție. Însă n-am știut până anul trecut că pe creastă este de fapt o minunată ferrată. Și nu orice ferrată, ci una 4B, cu tot felul de tunele și alte rămășițe din război, pe numele ei Via Ferrata delle Trincee.

Când am văzut că e 4B, am cam șovăit un pic. Nu făcusem niciodată ceva atât de greu, și nu știam dacă mă voi descurca. Dar vrând nevrând, vineri 9 septembrie la ora 8 și un pic porneam într-acolo.

N-am reușit să prindem prima telecabină, de la 8:30, dar eram în timp pentru a doua. Am parcat în parcarea gratuită, ne-am echipat, și apoi am pornit pe jos spre stația telecabinei. Am ajuns perfect, cu vreo 10 minute înainte. Ne-am cumpărat bilete, am trecut de turnichete, și fix când să ne urcăm… Shit! Mi-am uitat aparatul foto în mașină. Aaaaaaaaa!!!

M-am uitat la ceas cu ochii cât cepele. Mai erau 10 minute, însă mașina era la vreo 7 minute distanță, și dincolo încoace era o mică urcare. Îmi dădea cu virgulă. De așteptat următoarea telecabină nu ne permiteam, pentru că după 14 se anunțau ploi și eram deja cam stresați că nu vom avea timp să terminăm toată ferrata. Aaaaaaa!

Din fericire însă, printre noi doi există oameni care chiar știu să alerge (nu eu :)))) așa că în 2 timpi și 3 mișcări am avut și aparatul (ba chiar cu vreo 3 ditamai minute înainte de plecarea telecabinei). Pfiu!

Când ieși din telecabină sus în Porta Vescovo, muntele nu prezintă mare interes. Nu seamănă cu nimic din ceea ce văzusem până atunci în Dolomiți, acest munte fiind unul vulcanic, cu o rocă și teren complet diferite de calcarul cu care mă obișnuisem. Însă odată ce am început traseul, toate simțurile au fost activate, și brusc totul a devenit extrem de spectaculos. Ceea ce avea să ni se confirme de multe ori până la finele zilei. Acest multe care pare atât de neinteresant la ieșirea din telecabină s-a dovedit a fi unul dintre cei mai interesanți din Dolomiți, și asta datorită farmecului său aparte.

De la telecabină am ajuns destul de repede la startul traseului, după o mică urcare de aprox. 10-15 minute pe potecă. După care am ajuns la baza peretului și m-am uitat în sus. Shit!

Singurul motiv pentru care acceptasem să fac acest traseu a fost acela că citisem că este 4B doar datorită primilor 30 de metri, care sunt mai grei, după care traseul este mai puțin solicitant. Numai că atunci când am ajuns la punctul în care chiar trebuia să mă echipez și m-am uitat în sus, n-am putut să nu mă întreb: “ok, și eu acum cum urc peretele ăsta vertical?”

Câțiva omuleți deja erau mai sus pe el, deci era clar că se putea urca (duuuuh), dar nu prea puteam să înțeleg cum aveam să îl dovedesc eu. Sau dacă avea să mă dovedească el pe mine.

L-am lăsat pe Adi primul, ca să îmi spună cum e, după care am cuplat și eu carabinierele, am făcut o cruce, și am pornit.

În următorul sfert de oră (sau jumătate de oră, cine mai știe) am tras de mine cum nu mai trăsesem în viața mea. Prizele lipseau aproape cu desăvârșire, și mi-e tare greu să cred că cineva ar fi putut urca pe acolo fără ajutorul cablului. La un moment dat m—am uitat în jos și nu se mai vedea nici un cablu. Deci urcasem și o foarte mică surplombă. Suuuper!

Au fost cel puțin vreo 2 puncte în care am avut senzația că acuș acuș pic, dar cred că de fapt era doar de la inima care îmi bătea foarte tare. Și cred că m-am și lovit un pic (clasic!).

Problema era că nu prea găseai nicio priză un pic mai mare în care să îți poți odini fizicul (dar mai ales psihicul) măcar câteva clipe, și trebuia să continui în sus. Dar și când am prins una… mamă ce fericită am fost!

După ceva timp în care speram să fi urcat 30 de metri, mă tot întrebam, de multe ori cu voce tare: oare o fi trecut partea aia mai grea? Oare s-a terminat? Sau mai e? Nu pot să-mi dau seama…

Mai urcam un pic, iar mă întrebam. Hmmm, asta să fi fost tot?

Ei da, porțiunea grea a rămas destul de repede în urmă, și a urmat o ferrată… de ne-am lins efectiv pe degete (mă rog, la figurat, nimeni nu își linge degetele în creierul munților). A urmat o traversare fantastică, o încălecare de coamă și apoi un pod de vis. Era expus totul, dar nu mai era dificil tehnic, și am putut să mă bucur la maxim! Nu că nu mi-ar fi curs adrenalină prin tot corpul de la urcarea aceea nebunatică!

La pod am fost ajunși din urmă de un spider man. Ăăă, mă scuzați, un slovac albastru, care, deși intrase în traseu după noi, venise pe jos din Fedaia (nu cu telecabina!!), ne ajunsese din urmă și, după ce am continuat un pic împreună, întinzându-ne la vorbă o grămadă, timp în care ne-a povestit că e alergător și am schimbat impresii despre Tatra și alți munți, n-am mai putut ține pasul cu el și l-am lăsat să ne depășească și să se ducă cu domnul în viteza lui :) Fantastic omu! Nu era pe treaba lui! :)))

După pod, traseul trece pe la niște ruine din timpul războiului, apoi coboară abrupt pe cablu pe lângă ea, și în scurt timp ajungem la finalul primei secțiuni de via ferrata, care se termină într-o șa. Din acest punct se poate ieși spre dreapta din traseu dacă vremea s-a stricat.

La fel se poate ieși în dreapta din traseu după încă o secțiune de traseu (a doua), și apoi urmează o a treia secțiune, care îmbină porțiuni de potecă de drumeție normală, multe pe creastă, cu porțiuni de via ferrata și.. cireașa de pe tort, tunele din primul război mondial, pentru care este musai să ai frontală sau orice altă sursă puternică de lumină. Nu de alta, dar înăuntru există tot felul de cotloane și, dacă nu vezi bine, te poți pierde ușor.

Cu toate aceste ingrediente, plus vederile incredibile spre Marmolada, ghețarul său și Lacul Fedaia la poalele lui, acest traseu a fost unul dintre cele mai diverse și mai interesante. Și încă nu știam ce surpriză colosală vom avea la final, când aveam să credem că tura era ca și încheiată.

Porțiunile de traseu deja mi s-au cam învălmășit în cap și nu le mai știu succesiunea exactă, însă la cât de multe au fost și cât de frumos îmbinate, nici nu mai contează. Mi se perindă prin minte ruine din război, poteci care urmează creasta matematică și mă ungeau la suflet, niște oi cocoțate te miri unde care au dat înspre noi o ditamai bolostânca ce era să ne facă poster (asta nu era în program :)))), cotloane care apăreau parcă de nicăieri și care erau echipate cu cablu și trebuia să comuți repejor de pe modul drumeție pe modul via ferrata și să te cațeri mai departe, un firav lăcușor subteran în unul dintre tunelele în care am intrat, și nu în ultimul rând vremea, care ne arăta un cer fantastic cu nori cuminți, și care a ținut cu noi și ne-a permis să facem întreaga ferrată, fără să fim nevoiți să facem exit pe niciuna dintre cele 2 posibilități de abandon, deși în fiecare dintre ele ne-am oprit și am studiat cerul ca să vedem dacă ar fi cazul.

Traseul prin “tranșee” se termină chiar când ieși din ultimul tunel și dai cu ochii de refugiul Bontadini (Bivacco Bontadini), un refugiu extrem de bine amenajat în interior, de ți-e mai mare dragul să stai acolo.

După acest punct poți da jos echipamentul de via ferrata și, după o coborâre relativ scurtă pe potecă, se ajunge la Rifugio Passo Padon, unde am rămas un pic la un suc pe terasă.

Vântul adia ușor, era liniște, nici prea cald, nici prea frig, de-ajuns cât să te simți perfect și să te gândești că trebuie să mulțumești pentru vremea perfectă și ocazia să fi făcut un traseu atât de fain, cap coadă, exact cum visasem. Și iată că acest 4B n-a fost chiar așa de speriat până la urmă.

După o mica pauză am pornit agale pe poteca geologică de retragere la telecabină, plimbare scurt întreruptă în primele minute de strigăturile celor de la cabană care ne chemau să ne luăm portofelul înapoi :))) Ăăă, ups! Noroc că eram în Alpi, locul ăla unde îți primești portofelul înapoi cu tot cu toți banii în el dacă l-ai uitat undeva.

Așa că ne-am continuat mai departe plimbarea. Pe potecă mai veneau din când în când bicicliști, dar în rest nu mai era nimeni, și era foarte liniște. Și în toată liniștea aceea, la un moment dat am văzut cu coada ochiului ceva mișcându-se. Era ea, doamna marmoțică:

Și prietenele ei:

Locul era pur și simplu ÎMPÂNZIT! Oriunde te uitai, dar erai un pic atent, vedeai cel puțin vreo 3 marmote. Unele dormeau duse pe burtă, alele să lăfăiau pe spate la soare. Mureai de râs! Și erau grase și pufoase de-ți venea să le smotocești de numa!

Pe asta mică de exemplu am pândit-o să iasă din vizuină ca să-i facem o poză de aproape. Nu voiam să o speriem, așa că stăteam deasupra scorburei și o lăsam în pace să-și vadă de treabă. Tare erau sperioase. Cum te simțeau, cum se ascundeau. Dar nu stăteau mult înăuntru, și iar își ițeau nasul. Și din fericire nici nu ne simțeau foarte repede dacă stăteam nemișcați, așa că am reușit să le facem câteva poze și de aproape.

Apoi mai mergeam un pic, și iar vedeam. Altele, și altele, și iar ne așezam la pozat. Să fi întârziat în stilul ăsta jumătate de oră cel puțin. Dar nu ne mai păsa. Eram pe potecă, departe de creastă, telecabina era foarte aproape, deci chiar dacă avea să înceapă ploaia, nu era chiar așa mare problemă. Așa că ne-am permis să stăm și să le admirăm în voie. Și doamne câte erau! Oriunde ne uitam, cât vedeam cu ochii, ne-am dat seama că versantul era plin ochi de cuiburi de marmote. Cred că se trage de la solul vulcanic, nu știu exact, dar cert e că marmotele și oile conviețuiau toate bine mersi în același loc. Iar noi am avut norocul să ne aflăm atunci și acolo la momentul și în locul potrivit.

Ne-am desprins cu greu, dar până la urmă am revenit la telecabină, unde am așteptat destul de mult pentru că era un grup imens de copii, și n-am vrut să ne urcăm în prima cabină cu ei.

Ajunși înapoi în Corvara, ne-am dat seama că mai aveam doar 2 zile. Ne-a cuprins tristețe și panică în același timp, dar și bucurie pentru tot ce avusesem norocul și ocazia să facem în toate cele 7 zile până atunci. Ploaia ne ocolise cu mare măiestrie, de parcă se răzgândea și-și schimba planurile când ne vedea că începeam un traseu. Oare aveam să mai avem același noroc ÎNCĂ 2 zile??

Va urma.

Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon D3100 + 18-105mm

________________

Celelalte postări din Dolomiti 2016:

Dolomiti 2016 – video teaser, traseu si costuri
Pentru că 2016 a fost anul în care mi-am împlinit un vis vechi, de a reveni în Dolomiți și a-mi face de cap pe cât mai multe trasee. Dacă prima dată, în 2011, am avut aproximativ 4 zile la dispoziție, iar în 2012 am avut doar 2, din care…

Dolomiti 2016 – 1: Canyons e cascate di Fanes (3 sept 2016)
Ziua mult visată sosise. “Murisem” de nerăbdare, dar în sfârșit visul meu Dolomitian avea să se împlinească. După ani de așteptare de la ultima vizită, mă îmbarcam în sfârșit într-un avion care să mă ducă mai bine de o săptămână în Dolomiți.

Dolomiti 2016 – 2: Pizes da Cir (4 sept 2016)
Pentru a doua zi de munte în Dolomiți se anunța ploaie după prânz, ceea ce a însemnat că a trebuit să deschidem ghidul și să încropim cu o seară înainte un Plan B, pentru că din cauza prognozei nu puteam face niciunul dintre celelalte traseele dorite de noi, toate fiind destul de lungi și/sau prea dificile…

Dolomiti 2016 – 3: Nuvolau, Averau, Cinque Torri (5 sept 2016)
Ziua cu numărul 3 din tura noastră în Dolomiți de anul trecut a fost la fel de magică precum se spune că ar fi cifra 3. Din toate zilele pe care le-am petrecut în Dolomiți în toate cele trei vizite de până acum, aceasta cred că a fost cea mai spectaculoasă.

Dolomiti 2016 – 4: Ivano Dibona și cea mai cruntă urcare (6 sept 2016)
Via ferrata Ivano Dibona era un vis mai vechi de-al meu. Am încercat să o fac și în 2012, însă n-am avut noroc cu vremea. Îmi amintesc că m-a-ncercat o maximă tristețe apăsătoare atunci, dar, cu o singură zi frumoasă din cele două pe care…

Dolomiti 2016 – 5: Brigata Tridentina si lumea animalelor (7 sept 2016)
După câteva zile de încălzire pe ferrate ușoare, a venit vremea să testăm și ceva un pic mai complicat. Până atunci nu făcusem nimic mai greu de 2B, și eram destul de curioasă cum o să fie. Încercasem un 3B în 2012, însă renunțasem după…

Dolomiti 2016 – 6: Lago di Sorapiss si padurea fermecata (8 sept 2016)
După cinci zile mai mult sau mai puțin pline de via ferrata, a șasea zi am hotărât să fie una de repaus, dar nu la orizontală, ci repaus din mers. Adică am ales un traseu de drumeție, mai lejeruț, care să ne permită să ne odihnim “pe picioare” …

Dolomiti 2016 – 7: Via Ferrata delle Trincee si marmotele (9 sept 2016)
După o zi ceva mai lejeră pe la lacul Sorapiss, în a șaptea zi ne-am luat inima în dinți și am pornit către cea mai grea ferrată de până atunci (mă rog, vorbesc doar pentru mine, eram singura căreia îi tremurau un pic bețele)…

Dolomiti 2016 – 8: Puez Odle – Seceda si minimagarusul (10 sept 2016)
După 7 zile de noroc chior cu vremea, iată că la finele vacanței părea că tolba cu noroc se golise. Urmau două zile cu prognoze de ploi sigure, care se anunțau după prânz. Pentru sâmbătă se anunța cam de la ora 14, așa că …

Dolomiti 2016 – 9: Col Rodella & THE END (11-12 sept 2016)
Iată-ne ajunși în ultima zi din Dolomiți. După 8 zile, fiecare cu câte un traseu, în care avusesem mare noroc cu vremea și ne bucurasem să vedem ceva nou de fiecare dată, într-un alt masiv, oboseala nu se acumulase deloc și, de câteva zile…

UTILE